Pictorul Ademian – schiţă de Pia Alimănişteanu

Pictorul Ademian

Se deschise la Dalles, în sala cea mică din fund, expoziţia Pictorului Ademian, supranumit “tătarul”. I se dăduse porecla de “tătarul”, fiindcă se trăgea din Dobrogea, fiu de mocan şi la obraz era spân, cu umerii c-am ieşiţi. De când o deschisese, de zece zile, îşi petrecea dimineaţa şi după prânz, pironit pe scaun, în faţa unei mese, pe care-şi ţinea catalogul. Aştepta zadarnic muşterii. Nu vânduse o singură pânză, deşi lume venise îndeajuns. Avea şi nenorocul să nu cunoască în Bucureşti decât pe stăpâna odăii ce locuia şi câţiva foşti colegi din şcoala de Bele-Arte. Nu-i luase nimeni în seamă expoziţia. Mai avea nenorocul să aibă alături un pictor la modă, cubist. Acolo, în opt zile fuseseră puse bilete mai la toate cadrele “vândut”. După socoteala lui Ademian i se cumpărase de sute de mii de lei, iar la dânsul de nici un ban. Şi pictorul se frământa în tăcere, pe scaun, adăstând cu nerăbdare să treacă cele două săptămâni, cât luase sala cu chirie.

Trei zile înainte se întreba îngrijorat:

-Când oiu închide, ce mă fac? Cum să viu în faţă stăpânii casei mele, cate m-a păsuit atât, fără să-i plătesc din datorie, căci trebuie să mă întorc la Cernavoda? Aici sunt chinuit, sunt prea multe ispite în jurul meu. N-am lucrat nimic într-un an. Pentru ca să lucrezi, ai nevoie de linişte.

Se apucă să ia la rând, ca să-i treacă neastâmpărul, una câte una, cadrele, vederi din copilărie bine cunoscute. Era Dobrogea sub toate luminile, sub toate anotimpurile. Era Dunărea, când lină şi când revărsată, zăvoaele cu frunzişul când verde crud, şi când de şafran, erau casele acoperite cu olane şi zidurile de piatră, colţuri din străzile piezişe ale Cernavodei, erau turcii, bragagii şi bostangii, erau fântânile cu măgarii, purtători de butoaie şi mânaţi de femei în şalvari şi şarşaf. În fiecare din ele îşi pusese o părticică din dragostea ce purta Dobrogei şi totuşi în ziua aceia îi venea să le dea foc. La ce bun le zugrăvise, dacă nu vindea nimic?

Şi se întrebă iar:

-Cum să plec? Să fug noaptea ca un mişel? Trebuie să dau de doamna Florian, să-i făgăduiesc că-i voi trimite chiria din Cernavoda.

Pe când îşi făcea ocolul sălii, intrase un bărbat înalt, slab, cu păr vâlvoi şi mustaţă încărunţită. Începu ca şi dânsul, să ia pe rând, pânză cu pânză. Uneori se depărta, alte ori se apropia cu câţiva paşi de ele.

Ademian când îl zări, se duse repede să se aşeze la locul obişnuit şi-l urmări.

-Trebuie să fi un bun cunoscător al picturii, se gândi după câteva clipe. Se opreşte tocmai unde ştiu eu că mi-a ieşit mai bine priveliştea din faţă.

Necunoscutul îşi sfârşi cercetarea şi se apropie de pictor. Ceru catalogul. Pe când îl citea, Ademian abia putea sta pe scaun.

– Te pomeneşti că-mi cumpără ceva.

Întradevăr, după ce lăsă hârtia din mână, scoase din portofelul haine trei cărţi de vizită. Le înfipse pe fiecare în trei cadre, două vederi de deltă, una din oraş. Mai scoase nouă mii de lei şi-i puse pe masă, spunând:

– Unde ai învăţat pictura, domnule Ademian?

– La Cernavoda cu profesorul meu de desen, la liceu mai întâiu. Era şi dânsul artist, apoi la Şcoala de Bele-Arte ca bursier al oraşului Constanţa.

– Ai mai expus vreodată la Bucureşti?

– O singură dată am izbutit să pătrund la Tinerimea Artistică.

– Aşa e întotdeauna cu juriul nostru. Pictorii necunoscuţi, cu talent, nu pot pătrunde.

Şi ce te-a hotărât să deschizi expoziţia singur?

– Tot profesorul meu. Îmi spunea neîncetat că numai aci, la Dalles îţi poţi face numele cunoscut, că trebuie odată să sparg ghiaţa.

– Bine te-a sfătuit.

– Nu m-a sfătuit bine, deoarece afară de ce-aţi cumpărat azi, nimeni nu a găsit cu cale să-mi ia altceva. Nu am scos niciun ban, din cei ce mi-au înaintat prietenii din Cernavoda ca să închiriez sala. Plec cu datorii şi din Bucureşti.

-Nu-ţi face sânge rău. Toţi începătorii trec pe unde treci D-ta, până-şi croesc un drum. Şi D-ta ţi-l vei croi. Ai în penel mult din poezia lui Grigorescu şi ai şi simţul valorilor. Lucrează înainte. Nu te lăsa.

Plecase fără să fi îndrăznit Ademian să-l întrebe cine era. Cât pieri pe uşe, se repezi la cartea de vizită cea mai apropiată şi văzut numele unuia din maeştrii bucureşteni ai picturii.

Tocmai atunci venea către el păzitorul sălii şi îi arătă ceasul. Trecuse de opt. Ademian îşi strânse hârtiile şi ieşi pe stradă, zăpăcit el însuşi de norocul ce I se ivise.

Când tăie Cişmegiul în drumul său spre casă, era altul ca în ajun. Avea inima plină de nădejde şi buzunarul plin de bani.

Cişmegiul i se păru şi el altul. Nu-l mai găsea prea îmbâcsit de flori, prea umblat de oameni de rând.

Era târziu şi peste tot pustiu. Prin grădină bujorii şi trandafirii se topiseră unii într-alţii în amurg, iar pe poeni sub văpaia lunei abia răsărită, începeau copacii să întindă umbre lungi.

Intrând în gangul din strada Izvorului, în loc să se îndrumeze ca de obiceiu pe furiş, spre odaia din fundul curţei, ca să nu fi zărit de proprietăreasă, se opri şi sună la uşa din stânga.

Îi deschise o bătrână de statură mijlocie, îmbrăcată în capot negru. Capu-I era înfăşurat într-o basma tot neagră de mătase. Era chiar Doamna Florian. Îl întrebă râzând:

– Nu mi-oi fi aducând chiria?

– Tocmai d’aia am venit.

Îi numără şase mii de lei, datoria pe un an.

– Spuneam eu fetelor mele că eşti om de cuvânt, rosti dânsa.

Se gândi puţin, despărţi o hârtie şi dând-o pictorului, adăogă:

– Uite, domnule Ademian, primeşte din partea mea o mică amintire, ca de la o colegă. Şi eu am zugrăvit în tinereţe. Pre te-am chinuit mult cu chiria, dar ce eram să fac? Din asta trăiesc.

Dânsul îi puse însă biletul înapoi în mână.

– Vă mulţumesc, doamnă. Sunteţi prea bună. Nu pot primi aceşti bani. N-ar fi cinstit câştigaţi. Şi noi dobrogenii am învăţat ceva de la turci. Omului, cea dintâiu grije în viaţă trebuie să-I fie cinstea obrazului.

Pia Alimănişteanu – Prin cetatea lui Bucur – Schiţe, Editura “Cartea Românească”, Bucureşti, 1940

Caliopia Brătianu Alimănişteanu (1872- 1962) este cel mai mic copil al soţilor Ion şi Pia Brătianu, i se spunea şi Pia mică. Nepoţii însă îi spuneau Leliţa, adică matuşă tânără. În fiecare zi, la Bucureşti, la Pia Brătianu, pe care nu o părăsea niciodată, nepoţii luau lecţii de la ea şi îşi făceau temele. La fel şi la Florica.

În timpul primului război mondial Pia a rămas la Bucureşti alături de mama sa şi de sora, Sabina, cumnata Lia, soţia lui Vintilă cu băieţelul de trei ani. Pia era cu gândul la cei plecaţi pe front, la Niculae şi mai ales la Ion Pillat, copilul ei de suflet; nu dormea, nu mânca şi toată firea ei se resimţea. După moartea Piei Bratianu (1919) s-a căsătorit cu Alexandru Alimănişteanu, om cu inimă mare, care şi-a înconjurat soţia cu dragoste şi delicateţe. Neavând nicio ocupaţie în afară de grija pentru soţ şi fiind o fire activă, şi-a petrecut timpul consacrându-se operelor de caritate pe care le-a condus, ajutându-şi soţul cu munca lui şi scriindu-şi amintirile.

În 1925 ajunge în Dobrogea şi locuieşte două săptămâni la Cernavodă, oraş de care rămâne profund impresionată. Rememorează probabil în această schiţă o poveste auzită în oraş.

Publicat în Altele | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre numele oraşului Cernavodă

Despre numele oraşului Cernavodă s-a discutat în mai multe rânduri şi s-au făcut adesea diferite confuzii şi speculaţii. În urma unei discuţii de pe grupul de Facebook Orasul Cernavoda, am decis să revenim asupra acestui subiect şi să aducem ceva mai multe informaţii şi precizări.

După cum bine ştiţi, prima formă de organizare atestată pe teritoriul oraşului Cernavodă este cetatea Axiopolis. Şi legat de numele cetăţii şi despre originea acesteia există mai multe teorii, însă până astăzi niciuna clară şi bazată pe dovezi concrete. Singura dovadă certă asupra numelui cetăţii Axiopolis rămâne Tabula Peutingeriana, o hartă a drumurilor din Imperiul Roman, şi care este datată ca fiind din secolul al III-lea d.Chr., dar nici măcar data realizării acestei harţi nu este cunoscută cu exactitate şi stârneşte dispute între istorici.

În cadrul proiectului “Thraco-Daco-Moesian Languages”, Sorin Olteanu, face o analiză aprofundată a originii numelui Axiopolis. Extrem de interesantă este identificarea domniei sale a asemănării dintre Axiopolis-ul dobrogean şi râul Axios-Vardar din actuala FYROM şi Macedonia grecească, subliniind originea tracică a numelui:

“Toate izvoarele dau, cum am văzut, forma ξιοπολις-Axiopolis, cu excepţia textului procopian în care găsim ξοπα. Încă din 1929 Jokl susţinea autenticitatea acestei forme (în 1957 şi Detschew, Sprachr. 285, preciza “keine Korruptel”), care de altfel nu a fost contestată de niciunul dintre editori. Marea majoritate a cercetătorilor moderni, şi în special a lingviştilor, în virtutea unei etimologii frumoase (v. mai jos), dar categoric greşite, consideră că varianta originară va fi fost tocmai ξοπα, în vreme ce ξιπολις nu este decât o grecizare a acesteia, ori chiar a unui diminutiv autohton *Axiupula. Nu am însă nicio îndoială că, aşa cum a arătat sec I.I.Russu, în realitate ξοπα este o foarte explicabilă alterare a lui ξιπολις, anume o întregire incompletă sau greşită a unei abrevieri ξιπλ, pe care savantul clujean a presupus-o prin analogie cu abrevieri asemănătoare existente în manuscrisele greceşti, şi chiar în cele procopiene[…].

Pentru Detschew, ξιοπολις este grecizarea formei trace, prin apropierea de gr. ξιος “demn de, valoros” şi πλις “oraş”. O explicaţie şi mai elaborată a dat Vl. Georgiev, care presupunea că ξιοπολις ar reprezenta grecizarea unui *Axiupula, un diminutiv al lui ξοπα. Oricât de tentante, aceste explicaţii sunt doar speculaţii bazate pe o formă incertă şi pe întâmplarea că numele modern înseamnă “apă neagră”. Acest fapt nu poate fi însă invocat ca argument statistic, fiindcă multe hidronime aveau în vechime acest sens, ca de pildă celticul Tamesas (Tamisa/Thames), lat. Tiberis (Tibrul), dacicul Tibisia (Timiş), tracul Axios (Vardar). Acesta din urmă era şi numele râului dobrogean, cum reiese limpede dintr-un text al lui Cl. Aelianus (Nat.Anim. 14.25): Μυσο…τος πρς τ Πντ μοι νει τος κτω…τος ρακλεας πλησον φημ κα τν ξου ευμτων[9] Mysienii…cei de la Pont, vorbesc de cei de jos [=din Moesia Inferior]…cei de lângă Heraclea şi de lângă apele Axios-ului. Pornind de la acest text, Dinu Adameşteanu identifica în 1976 această Herakleia cu Axiopolis. Russu (gran 88), deşi respinge autenticitatea formei Axiopa, consideră totuşi că numele Axios este trac, nu iranic, şi că această etimologie ar explica şi de ce el se întâlneşte şi în extrema cealaltă a teritoriului limbilor trace, unde era numele mai vechi al r. Βαρδουριος, azi Vardar. Numele Axios vine din IE *-ks(e)y, aşa cum am arătat mai sus. Chestiunea paternităţii lui lingvistice se rezumă deci la întrebarea: este forma Axio- o evoluţie tipic iranică (aşa cum găsim în numele vechi al Pontului Euxin, adică ξεινος), sau poate fi şi trac? Faţă de etimonul său IE, numele Axios prezintă o singură modificare (exceptând finala morfologică), anume evoluţia fonetică a lui [](sonanta nazală în poziţie vocalică) la [a]. Dar această evoluţie se petrece şi în greacă şi – după toate probabilităţile – şi în tracă, astfel încât nu există nici un element care să ne oblige să atribuim acest nume limbilor iranice. Asemănarea formală cu iranicul Axi- se poate foarte bine explica prin apartenenţa ambelor familii de limbi la grupa satәm a limbilor IEne, motiv pentru care şi eu mă raliez opiniei lui I.I.Russu.”

În aceiaşi ordine de idei putem semnala şi oraşul grecesc modern Axioupoli, oraş situat pe marginea râului mai sus menţionat şi a cărui traducere din limba greacă ar fi chiar “oraşul de pe Axio”.  Axiopolis ca fiind “oraşul de pe Axio” este şi teoria cea mai larg aceptată despre numele cetăţii, dat fiind menţionarea în mai multe documente antice a râului Carasu cu numele de “Axio”.

Există o idee greşit enunţată că localitatea ar fi purtat în timpul dominaţiei otomane din Dobrogea numele de Bogazköy. Numele de Axiopolis va fi păstrat pentru a desemna localitatea de la confluenţa râului Cara-Su (Axio) cu Dunărea până târziu în secolul al XVIII-lea. În anul 1388, cronicile bulgare menţionează o luptă a armatei domnului muntean Mircea cel Bătrân împotriva turcilor în apropierea cetăţii Axiopolis. Apoi acelaşi nume apare şi într-o relatare maghiară din secolul al XV-lea care enumeră cetăţile turceşti de pe malul drept al Dunării atacate în anul 1461 de către Vlad Ţepeş, dar şi într-o cronică maghiară care vorbeşte despre acţiunile lui Mihai Viteazu asupra cetăţilor dunărene. Astfel că, observăm cum cronicarii vremii păstrează pentru localitatea din zona actualului oraş Cernavodă vechiul nume antic multe secole după curerirea de către turci a Dobrogei.

Prima menţiune a numelui de Bogazköy apare într-un document administrativ al domnului fanariot Alexandru Ipsilanti, în anul 1777. În acest an domnul Ţării Româneşti face mai multe donaţii bisericilor româneşti din Babadag şi Bogazköy. Nicolae Iorga îl identifică în cartea sa “Drepturi naţionale şi politice ale românilor în Dobrogea” pe episcopul Neofit din Bogazköy “care în 1770 traducea cărţi din greceşte în româneşte” şi căruia se pare că îi erau adresate donaţiile lui Ipsilanti Vodă.

Spre deosebire de numele cetăţii Axiopolis, originea numelui de Bogazköy pare mult mai evidentă. Termenul de “Bogaz” este foarte întâlnit în Dobrogea şi în toate fostele teritorii aflate sub dominaţie otomană, iar în limba turcă modernă termenul “boğaz” însemnând “gât”. Termenul nu se referă însă la “gât” ca parte anatomică ci desemnează o zona de vărsare a unui râu sau mai degrabă o zonă în care “apa trece dintr-o parte în alta”, o “gură de vărsare” cum am zice în limba română. Astfel că, adăugând terminaţia “köy”, care înseamnă “sat”, obţinem o traducere destul de exactă în limba română ca fiind “Satul de la Vărsare” .

De menţionat şi existenţa unui sat din centrul Turciei de astăzi care poartă numele de Boğazkale dar care până de curând era cunoscut tot sub numele de Bogazköy şi care în mod suprinzător se află într-o zonă plină de situri arheologice fiind construit în imediata apropiere a fostei capitale a Imperiului Hitit, popor considerat de mulţi istorici strămoşii populaţilor traco-getice de pe actualul teritoriu al României.

Teoria celor mai mulţi istorici dobrogeni de astăzi privind numele actual de “Cernavoda” se leagă de construirea liniei ferate Constanţa-Cernavodă. La 1 septembrie 1857 Sir John Trevor Barklay, un investitor englez, acţionând în calitate de reprezentant al unui grup londonez format din Thomas Wilson, Cunard, Price, Paquet, Lewis şi Newall a încheiat o înţelegere cu guvernul turc, obţinând permisiunea de a construi o cale ferată între Constanţa şi Dunăre, de a exploata porturile şi gările şi de a administra activităţi de import-export din Dobrogea. Astfel ia naştere „Danube and Black Sea Railway Kustendje Harbour Company Limited care avea să înceapă în primăvara anului 1858 construcţia căii ferate care avea să lege după numai doi ani Dunărea şi Marea Neagră. La construcţia acestei căi ferate compania engleză ar fi adus mai mulţi muncitori slavi (bulgari, sârbi, ruşi) care au transformat “Cara Su” turcesc în “Czerna Woda” folosind această denumire pentru întreaga vale a râului nu doar pentru “satul de la vărsare”. Ambele denumiri pot fi traduse în limba română cu “Apa Neagră”, supranume câştigat probabil datorită mâloasei văi a râului.

Această teorie a muncitorilor slavi de la calea ferată englezească, teorie unanim acceptată până astăzi, nu stă însă în picioare dacă luăm în calcul următoarele aspecte: în primul rând compania engleză îşi numeşte linia ferată Kustendje-Czernawoda încă din “ziua 1” a începerii proiectului, deci dinainte de aducerea acestor muncitori slavi şi în al doilea rând există mai multe documente care menţionează numele de “Cernavoda” sub diferite forme încă cu mai mulţi ani înaintea începerii construcţiei căii ferate.

Cea mai veche menţionare a numelui de “Cernavoda”, pe care am putut sa o găsesc până acum, este dintr-o însemnare a unui ofiţer rus în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829. Ofiţerul menţionează că armata ţaristă a pătruns în Dobrogea în iunie 1828 pe un pod de pontoane undeva în apropierea localităţii Czerna Woda şi s-au îndreptat apoi spre sud pentru a ataca Silistra. În timpul acestui război ruso-turc din 1828-1829 în Dobrogea au existat confruntări militare foarte importante, multe dintre ele având loc în apropierea localităţii. Opinia mea este că cel mai probabil din această perioadă datează numele slavon de “Cernavoda”, fiind logică traducerea în limba rusă a turcescului Bogazköy. Rămâne însă să descoperim pe viitor dacă există şi menţiuni mai vechi de anul 1828 al acestui nume.

În anul 1841 celebrul scriitor danez Hans Cristian Andersen, călătoreşte prin Dobrogea şi menţionează: „Carele care îi purtau bagajele de la Constanja la Cerna Voda erau mânate de ţărani români în cojoace grele de oaie cu pălării de pâslă neagră, a cărei umbră uriaşă le atârna pe umeri ca o umbrelă”.

O menţiune importantă, anterioară construcţiei căii ferate Constanţa-Cernavodă, o constituie documentele constructorilor francezi care lucrează în anul 1855 la construcţia drumului Constanţa-Rasova şi despre care am vorbit mai pe larg în articolul: Comuna Rasova. Încă de la primele schiţe ale drumului, oraşul este menţionat cu numele de Chernavoda.

O altă menţionare a unei variaţii a numelui de “Cernavoda” o întâlnim şi la pictorul francez Charles Doussault care publică în revista L’Illustration din 24 Iunie 1854 un desen intitulat La Danube et la Muraille de Trajan à Tchernavoda. Traducerea titlului fiind: Dunărea şi zidul lui Traian la Tchernavoda.

Un alt aspect important este folosirea în perioada 1890-1950 în documentele oficiale a patru forme ale numelui: Cerna Voda, Cernavoda, Cernavodă sau Cerna-Voda. De asemenea, din documentele interbelice studiate pot sublinia folosirea frecvetă a formei Cerna Voda, şi astăzi existând cetăţeni mai în etate ai oraşului care au menţionat pe certificatul de naştere această formă a numelui. Mai jos puteţi vedea o carte poştală din anul 1938 în care autorul menţionează locaţia cu Cerna Voda, pe cartea poştală este imprimat numele de Cernavodă iar ştampila poştei Cerna-Voda.

Nu cunosc cu exactitate momentul adoptării oficiale a formei Cernavodă, însă cu siguranţă s-a produs după anul 1950. Sperăm că cercetări viitoare vor reuşi să stabilească cu exactitate anul în care a fost adoptat numele slavon al oraşului. Şi poate eventualele cercetări ale documentelor din arhiva primăriei vor stabili momentul în care s-a adoptat forma oficială de Cernavodă ca nume al oraşului nostru.

 G.H.

 

 

Publicat în Altele | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Cernavoda anului 1903, vazută de Nicolae Iorga

Nicolae IorgaÎn periplul său prin întreaga ţară românească “de până la 1918”, mare nostru istoric naţional Nicolae Iorga, poposeşte pentru scurt timp în anul 1903 la Cernavodă. Ne lasă astfel o frumoasă descriere a Cernavodei acelui an şi prin minunatul său har literar ne face se ne transpunem în “târguşotul pestriţ”, după cum chiar el îl numeşte, care era Cernavoda începutului de secol XX. Lecturarea acestui mic fragment al profesorului Iorga te face parca să-l vezi, cu barba, batonul şi jobenul său, savurând o cafea turcească pe una dintre terasele din oraş, privind forfota cernavodenilor de acum peste 100 de ani.

“Venind din jos pe apă, printr-un amestec de ţermuri şi mici insule, se vede acuma, sus de tot, o ţesătură de fire ce pare că atârnă în văzduh. Apropierea demască stâlpi de piatră înfipţi în Dunăre, pe care se razimă acea înseilătură aeriană, înegrind pe albastru. Un capăt al marelui pod, impunător prin proporţii, dar, ca toate podurile moderne, prea puţin material ca să robească privirile se razimă pe insula Borcea. De aici el urmează printr-un viaduct de acolo un nou pod porneşte, păzit de dorobanţii de bronz. Iar alţi dorobanţi de bronz au în paza la piciorul care apasă stăpânitor, făgăduind trăinicie şi civilizaţie, pe stânca Dobrogei cucerite.

De la debarcader, un drum prăfos (e praf galben, e praf negru, unde trece trenul, şi nisip, cu care se nivelează în jurul clădirilor) duce spre târguşorul Cernavoda, pe care edilitatea locală îl numeşte, cu o pompă ce pare c-am veche şi foarte puţin la locul ei, “urbe”. Lăsând la o parte însă neajunsurile care vor fi, neapărat, în curând drese, ale acestui drum, Cernavodă, câtă este, mulţămeşte în două chipuri sufletul.
Geamia - Tablou
Întâi, fiindcă aici am făcut ispravă. Iată fabrica de lângă debarcader, iată cazărmile de vânători, de artilerie (acestea abia terminate acum), iată Agenţia de navigaţie, înaintea căreia trec vagoanele ce-şi aşteaptă rândul mărfurilor, iată străzile, bine croite şi destul de curate, iată o biserică frumuşică, o primărie, o administraţie a pădurilor din acest “ocol”, un număr de căsuţe plăcute, în care locuiesc funcţionarii, ofiţerii noştrii, iată câteva oţeluri, de piatră şi de lemn. Printre pestriţii băştinaşi se mişcă vioi purtătorii uniformelor noastre cu bonetele şi tunicile lor verzi şi cafenii. Copiii ce se întorc de la şcoală fugărind gâştile albe ce zburătăcesc prin aerul de seară, strigând de bucurie, vorbesc româneşte, şi tot în româneşte se face haz de alţi copii în jurul căruţii grosolane în care a sosit în piaţa acoperită cu strujeni un urât tătar înfăşurat în cârpe.

Dar, cu toate aceste noutăţi de clădiri, de porturi, de limbă, cât de mult s-a păstrat caracterul oriental, turcesc al Cernavodei, care, în ciuda numelui ei slav, era un cuib de turcime! În strada comercială, cu firmele străine, se înşiră cafenele, cu scaune afară pentru onoratul public care stă la taifas. Într-una şed în jurul unei mese rotunde trei adolescenţi mahomedani, cu fesuri, cămăşi colorate, şaluri la cingătoare şi papuci; unul are o frumoasă faţă de ţigancă visătoare. Aiurea, un bătrân singur, cu cealmaua peste fruntea zbârcită, cu ochii ascunşi supt ochelarii daţi peste urechi, cu nasul înainte, gândeşte la multe de toate şi mai ales la nimic, sorbind în gândul lui cafeaua pe care nu are de unde s-a plătească. De pe drumul de la gară vin, legănându-se alene pe şolduri, o grupă de turci somnoroşi. Turcoaice cu şalul în spate, care înlocuieşte aici hobotul alb din care să răsară numai scânteile ochilor, trec repede cu ochiii în pământ, ca nişte călugăriţe, prin strădiţe dominate de un minaret.
Vedere Oras 1901
Când ne urcăm iarăşi pe şoseaua ce duce la gara de lângă pod, în cazărmile de jos răsună goarnele de seară şi supt cerul cuprins de întunerec se ridică fruntea mândră a podului, peste care trece civilizaţia, în calea ei fulgerătoare.”[1]

G.H.


[1] Romania cum era până la 1918 – vol. II – Moldova şi Dobrogea, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1940

Publicat în Istoria Orasului | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Comuna Rasova – Partea I

Începem cu acest articol o serie care va încerca să facă o incursiune în istoria localităţilor din, cum imi place mie să spun în glumă uneori, “zona metropolitană Cernavodă”. Istoria acestor localităţi este în general, la fel ca şi cea a oraşului Cernavodă, mai mult decât neglijată. Vom încerca împreună să descoperim câteva informaţii despre aceste localităţi care au fost tot timpul în strânsă legătură cu oraşul nostru.

În acest prim articol vom discuta despre comuna Rasova (Raşova, Rasovata, Rasoveţ, Rossosal, Rassova) şi vom vedea câteva menţiuni documentare despre această localitate, menţiuni ce aparţin unor călători pe aceste meleaguri din secolul al XIX-lea.

În toamna anului 1852, preotul veneţian, Francesco Nardi, care este unul dintre cei mai cunoscuţi teologi catolici, porneşte într-o călătorie spre Constantinopol, de la Trieste, la Viena, la Pesta şi apoi cu vaporul pe Dunăre. Descrie în scrierile sale ţărmul românesc al fluviului şi ne lasă şi o menţiune a satului Rasova şi a zonei: “Rasova. La miazănoapte eram la Rasova. Aici fluviu îşi schimbă cursul şi curge de la est la nord, ca şi cum ar vrea să se întoarcă la izvoare. De acolo se poate ajunge la Constanţa, la mare, după ce străbaţi 40 de mile; pe apă poţi ajunge după 250 de mile. Pentru a-i scuti pe călători de acea ocolire, Societatea Danubiană a pus o diligenţă de la Rasova la Constanţa, care apoi a fost suprimată. Mult mai bun decât diligenţa ar fi un canal, pe care condiţiile actuale şi întreruperea permanentă a trecerii prin deltă îl fac actual. Canalul de la Rasova la mare ar măsura nu mai mult de 70 de kilometri. S-ar putea folosi o serie de lacuri pe care turcii le numesc kara-su, bulgarii cerna-voda, apoi s-ar utiliza şi faimosul val al lui Traian ce străbade de lângă Rasova un teren aproape întins […]” [1]

Anul 1855 este unul extrem de important pentru satul Rasova. Războiul Crimeii (1853-1856), ce opunea Imperiul Rus unei alianţe englezo-francezo-otomane şi a cărui mari bătăli s-au dat pe pămânurile românilor, era în plină desfăşurare. Astfel că, în anul 1855, guvernul francez trimite în Dobrogea o misiune tehnică având ca obiectiv construirea unui drum de legătură între Constanţa şi Rasova, drumul urma să permită transportul furajelor necesare cavaleriei aliate de la Sevastopol. Misiunea a fost condusă de inginerul de drumuri şi poduri Léon Lallane. La ea au luat parte doctorul francez Camille Allard, M. Caillat, inginerul Jules Michele, geologii Blondeau şi Gaudin şi, se pare, un topograf român numit Aninoşeanu.[2] Misiunea franceză debarcă la Constanţa de pe nava britanică “Army-and-Navy” la  6 Iulie 1855. Se deplasează apoi la Rasova unde îşi instalează cartierul general şi unde vor rămâne până la 25 noiembrie când misiunea franceză se încheie.

În cartea sa La Bulgarie orientale, publicată la Paris în 1864 doctorul Camille Allard oferă astfel cea mai detaliată prezentare a localităţii Rasova, unde românii îi servesc peşte din Dunăre şi bălţile din zonă şi despre care spune că “où nous y vîmes beaucoup de femmes valaques, vêtues de leur gracieux costumes nationaux” (“unde am văzut multe femei valahe, îmbracate în graţioasele lor costume naţionale”)”[3]

În egală măsură, medicul francez ni se relevă ca un fin analist al tabloului demografic al zonei, în cadrul căruia acordă o particulară atenţie elementului românesc. Atitudinea sa se remarcă prin bunăvoinţă şi înţelegere faţă de situaţia dificilă a românilor din Rasova şi nu numai. De altfel, români din Rasova şi Cernavodă au compus o bună parte din personalul auxiliar al misiunii, iar Camille Allard se declară foarte mulţumit de prestaţia acestora.

“De îndată ce se coboară în văile care se îndreaptă spre Dunăre natura ia un aspect cu totul nou. Între Constanţa şi Rasova este întreaga diferenţă care separă Orientul de Occident. Umbrele, prelungindu-se în spatele marilor ridicături de teren care se învecinează cu Dunărea, se împletesc armonios cu lumina într-o atmosferă uşor vaporoasă. Contrastele puternice şi efectele neprevăzute ale luminii orientale lasă locul tentei melancolice şi armonioase a naturii nordului. Valea Enichioi (Ivrinezu), cu marele lac care scaldă falezele verzi, cea de la Caramanciuc, împreună cu miile de culori ale vegetaţiei de toamnă, m-au făcut întotdeauna să visez la Occident, pe care ele îl amintesc sau te fac să-l presimţi.

Când am ajuns la extremitatea văii de la Caramanciu, venind dinspre Constanţa, am fost cuprinşi de o admiraţie mută la vederea Dunării, care, dintr-o dată şi-a desfăşurat în faţa noastră lungile sale ondulaţii. Unul din braţe curge maiestuos pe o lăţime de aproape şase sute de metri, între insulele mlăştinoase şi împădurite ale Ţării Româneşti şi înaltele faleze turceşti, cărora râpele le dau formele cele mai bizare şi cele mai pitoreşti. Deasupra uneia dintre ele şi pe o colină puternic înclinată, satul Rasova îşi etalează casele sărmane şi bordeiele de sub pământ. În acest punct de pe malurile fluviului staţionează în mod obişnuit vase mari de construcţie veche, iar în mica preerie pe care Dunărea o face când scad apele pasc numeroase cirezi de boi, de bivoli şi de cai. Pescarul român cu plase largi completează unul din aceste grandioase peisaje, cărora Joseph Vernet le redă atât de bine poezia.

Am mai spus că Rasova, altădată un orăşel foarte animat, păstrează încă urmele operei de distrugere efectuată de ruşi si de başbuzici. Locuitorii turci au dispărut aproape în întregime. Populaţia românească, de fapt singura care a mai rămas la Rasova, este plină de acea inteligenţă care o caracterizează într-un grad atât de ridicat. Trebuie că are în ea o forţă de rezistenţă întrutotul remarcabilă, deoarece a putut îndura această viaţă plină de temeri şi de mizerie care îi este hărăzită de atât de mult timp.

Am fost primiţi în Rasova de şeful satului sau “ciorbagiul” (omul care trebuie să împartă supa): imediat o familie a primit ordinul să ne cedeze locuinţa sa, dar noi am preferat să locuim în corturi pe timpul acestor călduri puternice.

Locuinţele sunt atât de pline de insecte târâtoare şi zburătoare din toate speciile, încât este imposibil de redat supliciile cumplite pe care au trebuit să le îndure aceia dintre noi care, pentru a evita frigul, s-au culcat în case. Nu eram totuşi complet la adăpost de aceşti inamici sub corturi şi, în plus, riscam să fim azvârliţi din acestea în timpul nopţii de către boi, bivoli şi cai, care de la apusul soarelui până în zori nu încetau să se zbenguie şi să colinde prin sat. Noaptea, lupii veneau să vâneze purceluşii foarte aproape de noi, iar numeroşii câini din Rasova intrau atunci în agitaţie. Animale şi zburătoare de toate speciile se coalizau împotriva inamicului comun şi nimic nu vă poate face o idee despre sabatul infernal care tocmai ne asurzea. Era imposibil de dormit, dar cel puţin ne consolam cu gândul la prânzul copios care trebuia, a doua zi, să ne facă să uităm insomnia de peste noapte. Dar nu era altă cale decât cea furnizată de cei morţi şi găsiţi dimineaţa sucombând pe teatrul acestor grele lupte. Românii, cumsecade la suflet, nu avuseseră niciodată inima de a sacrifica un bou sau o vacă în stare de deplină sănătate. În rest, Rasova era punctul unde se găsea cel mai uşor de mancare. Puteai să cumperi aici rachiu (alcool făcut din grâne) şi un vin slab şi adesea tulbure. În schimb Dunărea furniza din abundenţă peşte şi de aceea cega şi bibanul au facut să fie uitate uşor ţestoasele şi mierlele pe care eram fericiţi să le găsim pe câmpuri.

Raporturile noastre cu locuitorii satului au fost, în general, amiabile. Foarte adesea, la vederea fizionomiilor for amabile, a costumelor lor asemănătoare cu cele ale unora din ţăranii noştri şi a dansurilor lor naţionale, am crezut că ne aflam în mijlocul satelor noastre din Franţa.

În primele zile populaţia s-a arătat, la început, puţin rezervată faţă de noi, dar acest gen de neîncredere a făcut loc foarte curând celei mai prevenitoare amabilităţi. Aceasta s-a produs mai ales după balul câmpenesc care s-a dat cu ocazia luării Sevastopolului şi când gazdele noastre s-au putut convinge că nu eram păgâni, cum îi lăsaseră să creadă popii lor şi preoţii schismatici. La puţin timp după sosirea noastră, satul Rasova a fost vizitat de către un episcop ortodox şi însoţitorii români ai misiunii luară iniţiativa de redeschide biserica, închisă de prea mult timp. Unul dintre ei a făcut să sune clopotul cu funia, în loc de a-l izbi cu un ciocan de lemn cum se face în Turcia. Este foarte probabil ca, după plecarea noastră aga turc să-şi reia atribuţiile şi să închidă din nou biserica.

Ignoranţa religioasă a acestei populaţii este foarte mare. Singurele lor practici pioase sunt sărbătorile şi posturile continue. Femeile nu pot intra în biserică decât in momentul căsătoriei lor şi în această etapă nu intră în contact decât cu popa, care adesea este mai ignorant şi mai bădăran decât enoriaşii săi. Grija pentru familia sa, precum şi lucrările grele la care este supus ca muncitor sau ca negustor nu permit preotului schismatic să se ocupe de cult. Am văzut, de câteva ori, doi popi în mijlocul muncitorilor care lucrau la terasat pământul. Ei munceau la acelaşi tarif ca şi ceilalţi (doi franci pe zi).

Locuitorii imenselor câmpii mlăştinoase de pe malul stâng al Dunării sunt de o natură paşnică, dulce şi indolentă şi se caracterizează prin moliciune şi slăbiciune fizică foarte mari. Fizionomia lor poartă amprenta clorozei sau anemiei. Uneltele lor sunt într-un raport direct cu această slăbiciune obişnuită şi par aproape asemenea jucăriilor de copil, atunci când le compari cu ustensilele pe care muncitori francezi le folosesc în aceleaşi circumstanţe. În timpul sezonului cald, românii se ocupă mai mult cu agricultura. Ei dispun de multe animale, pe care le lasă în libertate în satele tor. În toate serile de duminică şi în zilele de sărbătoare fetele şi flăcăii se strâng în cerc în jurul a doi sau trei muzicanţi ţigani şi se prind într-un dans pe care noi l-am luat prima oară drept un dans ţărănesc din munţii noştri. Ţăranii români au conservat puritatea tipului italian. Femeile au o figură dulce şi agreabilă dar de o expresie mai melancolică decât cea a bărbaţilor. Pielea lor este albă şi talia de o mare supleţe, lucru atribuit de domnul Caillat faptului că ele trebuie să poarte greutăţi pe cap. De îndată ce apar primele zile friguroase, românii intră în bordeie sau locuinţe subterane. Astfel, la 10 noiembrie, după o furtună violentă care a luat toate corturile din tabăra de la Ivrinezu, un mare număr de muncitori ai misiunii au parăsit şantierul şi cu greu am reuşit să reţinem caţiva pentru a termina lucrările încă neîncheiate. Romanii nu ies aproape de loc din bordeie până la începutul primăverii, iar când ies o fac numai pentru a îngriji animalele sau pentru a merge la cârciumarul lor pentru a bea cafea sau a se îmbăta cu rachiu. Românii nu par sa aibă o pasiune violentă decât pentru joc. Supraveghetorii trebuiau să-i urmărească aproape tot timpul cu multă atenţie pe muncitori, pentru a-i împiedica să meargă să joace, în spatele unui tufiş sau a unei movile de pământ puţinii bani pe care îi posedă. Femeile românce, mult mai muncitoare decât bărbaţii lor, au grijă de toate lucrările în gospoddrie şi, mai ales, de ţesutul stofelor groase de lană sau de postav, cu care sunt îmbrăcate familiile lor […]

Am locuit la Rasova până la 25 noiembrie şi am putut vedea, la umbra drapelului francez, cum oraşul ruinat se înviorează un pic. Din toate părţile reveneau cei care emigraseră, peste tot se construiau case noi, iar în momentul plecării noastre, Rasova deja se transformase. Mai mulţi negustori veniseră să se stabilească aici, iar furnizorii armatei ridicaseră magazii mari, în jurul cărora erau stranse o mulţime de harabale destinate să transporte la Constanţa aprovizionările armatei. Vasele cu aburi de pe Dunăre staţionau, în acel moment, în faţa Rasovei şi totul se pare că anunţă acestui oraş o importanţă deosebită dacă, asa cum este de sperat, nimic nu va veni să oprească impulsul înregistrat aici de Franţa. La 25 noiembrie însă prima zăpadă începu să cadă, iar stepele luară un aer destul de trist.

Malurile fluviului şi lacurile au îngheţat, iar ultimul pachebot austriac revenea de la Galaţi, trăgând după el o lungă crustă de ghiaţă. Momentul plecării noastre se apropia, iar un sărman ţăran român, uimit de prosperitatea recent nascută a Rasovei, ne întrebă, cu naivitate într-o zi: Ce se va alege de noi când ne veţi părăsi?”[4]

Câţiva ani mai târziu, în anul 1860, un alt călător pe meleagurile dobrogene, danezul Peters, menţionează Rasova ca singurul sat de pe malul Dunării locuit în eclusivitate de către români. În preajma anului 1860, o statistică a Imperiului Otoman menţionează Rasova ca având o populaţie de 6000 de locuitori, fiind a cincea localitate din Dobrogea ca număr de locuitori după Silistra (20.000), Constanţa (15000), Babadag (10000) şi Tulcea (8000). De asemenea, aceiaşi statistică stabileşte că majoritatea românilor din Rasova sunt mocani şi bârsani ce au migrat din Transilvania.[5]

În vara petrecută la Rasova în 1855 doctorul Camille Allard este foarte probabil să fi apucat să cunoască pe cel care urma să devină cel mai mare susţinător al culturii româneşti din Dobrogea de dinainte de anul 1878, cel care va pune bazele primelor şcoli româneşti moderne de pe malul dobrogean al Dunării, preotul care va sfinţii începerea lucrărilor la podul de peste Dunăre a lui Anghel Saligny şi va fi tatăl unuia dintre cei mai mari compozitori români din toate timpurile. În anul 1842 se naşte la Rasova, al patrulea copil al familiei învăţătorului Chirea Iorga, Dimitrie. El avea să fie cunoscut, după obiceiul românesc de a adăuga terminaţia “escu”, ca Dimitrie Chirescu. Dimitrie Chirescu studiază la Silistra şi preia în anul 1860 micuţa scoală din Rasova la care preda tatăl său şi care la momentul acela avea numai puţin peste 10 elevi. Se mută apoi la şcoala din Alimanu unde o cunoaşte pe cea care avea să-I fie soţie şi mamă compozitorului Ioan D. Chirescu. În anul 1867 este preoţit şi se întoarce ca preot paroh la biserica din Rasova şi învăţător la şcoala din sat.

În anul 1870, la 12 Octombrie, ia naştere “Societatea română de cultură şi limbă din Silistra” ce avea ca scop: ”a ajuta comunitatea română şi eforia şcoalelor române de aice […] protejând şcoalele urbane şi rurale din toată Dobrogea.” Unul dintre membrii fondatori înscrişi în statutul societăţii este: “Preot Chirescu din Rasovata”.

Întâlnim “Rasovata”, cu terminaţiunea bulgărească “ta”, odată în statutele Societăţii şi de vreo două ori în manuscrisele rămase de la Petrescu (alternând cu Rasova); de asemenea în harta lui Ionescu de la Brad. Rasova însă a fost totdeauna sat curat românesc şi românii nu i-au spus niciodată altfel decât “Rasova” sau “Raşova (cuvânt vădit înrudit cu “Ruşava” (Orşova ) cu înţelesul arhaic de «Roşia», iar uneori şi “Râsânata”, forma ce o găsim în articolul d-lui D. Niţescu, institutor din Tulcea în articolul «Dobrogea în ajunul anexarii», din «Dunărea de jos», Galati, No.12 din August 1909, p. 13 «Intr’o zi aud pe mama zicând tatei: Niţă, un băet avem. Sa-l dăm La scoală la Râsânata (Rasova) ori la Cernauda (Cernavoda), să înveţe şi el ceva, măcar cum să se roage lui Dumnezeu».”[6]

 G.H.


[1] Academia Româna, Institutul de Istorie „N. Iorga”, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Volumul 6 : 1852-1856, Bucureşti, 2010

[2] Idem 1

[3] C. Allard, La Bulgarie orientale, Paris, 1864

[4] Idem 1

[5] Analele Dobrogei : Revista Societăţii Culturale Dobrogene, nr. 10, 1929

[6] Analele Dobrogei : Revista Societăţii Culturale Dobrogene, nr. 3, 1920

Publicat în Zona Orasului | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Colonia de muncă Columbia – Cernavodă

După cel de-al doilea război mondial, tancurile comuniste aduc asupra României “moartea roşie”. La 5 ani după fatidica zi de 23 august 1944, regimul stalinist alege, ca una dintre metodele de eliminare a românilor incomozi, preluarea unei idei vechi de aproape 100 de ani: construirea unui canal navigabil între Cernavodă şi Constanţa. Dobrogea avea să fie folosită ca lagăr de exterminare pentru duşmanii regimului impus de la Moscova, cu complicitatea tacită a aşa zişilor democraţi occidentali.

În mai 1949 era dat semnalul de începere a lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şantier de 70 de kilometri ce urma să fie realizat “cu sapa şi lopata”. Lucrările însă aveau au fost abandonate în 1953, dar şantierul canalului din perioada 1949-1953 avea să fie mormânt pentru intelectualii şi clasa politică ai României ce nu au dorit să se încline în faţa ocupaţiei ruseşti.

Pe toată lungimea canalului care taie judeţul pe din două erau lagăre de concentrare, în care deţinuţii politici îşi efectuau pedeapsa de ani grei de temniţă prin muncă forţată. Condiţiile erau inimaginabile: oamenii erau torturaţi şi ţinuţi flămânzi în barăci neîncălzite, treziţi de la ora 4.00, trimişi în marş la locul de muncă distanţă de zeci de kilometri şi munciţi până la epuizare, indiferent de vreme. Bolile făceau ravagii, iar deţinuţii – atât bărbaţi, cât şi femei – erau seceraţi de munca fără repaus, lipsa de medicamente şi tratamentul inuman la care erau supuşi.

Toate aceste tabere de muncă forţată aveau la conducere oameni de o aprigă cruzime. Ferocitatea torţionarilor a determinat chiar şi autorităţile comuniste să se delimiteze de „abuzurile de la Canal“. Ironia sorţii, torţionarii au fost traşi la răspundere chiar de către autorii morali ai exterminării, într-un proces de răsunet de la finele anului 1954. Mulţi dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi executaţi.

Una dintre cele mai mari astfel de colonii de muncă forţată funcţiona la Cernavodă. În anul 1947 statul naţionalizează Rafinăria Columbia şi Fabrica de Ciment din localitate. Dat fiind că rafinăria nu prea mai avea sursă de petrol încă de la începutul celui de-al doilea război mondial, este închisă iar în 1949 pe terenul şi în clădirile rafinăriei ia naştere colonia de munca Columbia.

Cernavoda Blog vă prezintă în acest articol câteva documente din arhiva servicilor secrete britanice. Este vorba despre o serie de rapoarte informative care vorbesc despre colonia de muncă Columbia şi oraşul Cernavodă. Primul dintre aceste documente este catalogat cu nr. 2285 şi este din data de 11 Iulie 1951. Sursele raportului sunt considerate “fairy reliable” şi informaţile, deşi neconfirmate, “probably true”. Iată traducerea raportului:

“O tabără numită “Colonia Muncitorească Columbia” (Unitatea de muncă nr. 2 sau UM2) este situată lângă fabrica de ciment Cernavodă, pe malul Dunării.

Muncitorii sunt împărţiţi în trei categorii: muncitori liberi, prizonieri politici şi soldaţi trimişi la muncă din cauza originii burgheze ( sau pentru că au luptat în campania împotriva Rusiei). Fiecare dintre aceste categorii este cazată în sectoare separate ale taberei şi izolate unele de celelalte.

Sunt aproximativ 1200 de bărbaţi şi 300 de femei prizonieri politici în tabăra UM 2. Ei locuiesc în 15 barăci cu 100 de paturi fiecare. În afară de paturi, care sunt din lemn şi acoperite cu saltele din paie, fiecare baracă are o sobă pe cărbuni şi portretele lui Stalin şi a liderilor comunişti români.

Prizonierii sunt treziţi la ora 04:30 şi, după micul dejun format din cafea râncedă şi 500 de grame de pâine, pornesc pe jos spre şantier, excortaţi de gardieni cu câini. Munca durează de la 06:00 până la 19:00, cu o pauză de jumătate de oră pentru prânz. Prizonierii, în grupuri de 50-70 de persoane bărbaţi şi femei, lucrează la excavarea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Au fost stabilite “norme” de muncă zilnică pentru fiecare prizonier. Fiecare trebuie să sape cel puţin 6 metri de pământ greu pe zi. Tineri de 15-18 ani trebuie să transporte cel puţin 50 de încărcături de piatră pe o distanţă de 200-300 de metri pe zi.

Şantierul este înconjurat cu sârmă ghimpată şi păzit de două mitraliere fixe. Gardienii, însoţiţi de câini, au ordin să tragă fără avertisment către orice persoană care încearcă să se apropie de şantier sau de tabără. Orice încercare de conversaţie între prizonieri, în afară de cele legate de muncă, este pedepsită sever.

O fată din tabără, Faur Vasilica, a fost trimisă la închisoarea Ocnele Mari, în mai 1951, pentru că a adresat “cuvinete afectuoase” lui “ARO” un câine al gardienilor. Faur Vasilica fusese condamnată la muncă forţată la canal, împreună cu mai mulţi colegi de-ai săi, pentru că vizionase un film american la Institutul Cultural American din Bucureşti în 1950.

Toţi prizonierii, bărbaţi şi femei, sunt desculţi, iar bărbaţii sunt raşi în cap.

La ora 19:00 “normele” sunt verificate şi prizonierii merg înapoi spre tabără pentru masa de seară de la ora 20:00. După aceea, sunt adunaţi pentru “cursul de reeducare politcă”, condus de locotenentul Filip, şeful “activităţilor culturale”. La ora 22:00 prizonierii merg înapoi în barăci care sunt apoi încuiate şi toate luminile stinse.

Lămpi puternice luminează tabăra şi gardieni înarmaţi patrulează printre barăci şi în jurul taberei. Linişte completă peste tot.

Prizonierii care se îmbolnăvesc, şi îmbolnăvirile sunt foarte dese în aceste condiţii, sunt duşi la o baracă spital din interiorul taberei. Cazurile serioase sunt trimise la Bucureşti la barăcile spital din Ghencea, unde este UM 1.

Data observaţiei: primăvara 1951

Sursa: de încredere

Informaţia: probabil adevărată, neconfirmată”

Un al doilea raport, cu nr. 2291, vorbeşte despre conducerea coloniei de muncă Columbia şi despre câţiva dintre prizonierii de acolo.

“Unitatea de muncă nr. 2 din Cernavoda, numită şi “unitatea morţii” de către prizonieri, este condusă de oameni temuţi pentru brutalitatea şi cruzimea lor.

Comandantul taberei este un anume capitan Gherasim; adjunctul lui Oana, are însă mai multă autoritate. Oana, un sadic, specialist în torturat prizonieri şi în lichidarea elementelor considerate periculoase. Este foarte interesat de femei şi a profitat de poziţia sa pentru a seduce mai multe tinere femei şi fete dintre prizoniere. Mai multe fete de vârstă şcolară, care nu a fost dispuse să îi cedeze, au fost trimise la închisoarea de la Ocnele Mari.

Ofiţerul de miliţie locotenent Florea este asistentul lui Oana.

Dacă nu realizează “normele de muncă” prizonierii sunt privaţi de mâncare şi trebuie să îşi petreacă noaptea în baraca de detenţie, fără pat sau pături. Cei care îşi depăşesc norma primesc permisiunea de a trimite cărţi poştale către familie, şi să primească un pachet de 5 kilograme de mâncare sau haine de la familie, cu un permis special de la “Securitatea”.

Membrii Partidului Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu sunt foarte numeroşi printre condamnaţi. Sunt de asemenea aproximativ 500 de ţărani din Vlaşca, care în septembrie 1950 s-au opus autorităţilor comuniste care vroiau să le naţionalizeze grânarele.

Următorii intelectuali prestează muncă forţată în lagărul U.M. 2 Cernavoda:

CRISTESCU-PLĂPUMARU Gheorghe, 78 de ani, lider social-democrat; FRIMU, inginer, fost campion naţional la bob; Colonel VOINESCU, fost comandant al unităţii de vânători de munte din Braşov; BREDIGER Wolfgang, inginer din Bucureşti, coordonează tehnic munca prizonierilor; BADARU Alexandru, inginer, fost angajat al Companiei de Cărbuni din Petroşani; inginer DADAEF; inginer RUJMANICA; inginer VERONA; domnişoara MISCHIE Monica (soţul ei este la U.M. 4 Capul Midia); Doctor BABACA din Bucureşti. Domnişoara MONITOR Magda, soprană de la Opera din Cluj; preot BARBU, preot ortodox din Craiova; domnişoara Doly, fostă angajată a Casei Regale.

GUIMAN Aurel, un ţăran din Poiana Ţapului-Prahova, care a fost condamnat pentru că nu a tratat cuviincios pe secretarul de partid din localitate; KENZEl Franz, fost duncţionar şi CARTES Tibere din Salonta-Transilvania.

Data observaţiei: primăvara 1951

Sursa: de obicei de încredere

Informaţia: Probabil adevărată, neconfirmată

Un al treilea document, ce are nr. 13072, este datat 20 decembrie 1951 şi are ca sursă de informaţii refugiaţi români ajunşi la Paris, prezintă în detaliu organizarea taberei de muncă U.M.2 de la Cernavodă.

“1. Poziţia şi organizarea taberei.

Tabăra de prizonieri este plasată la baza dealului din spatele fabricii de ciment în partea de est a Cernavodei. Un drum duce de la tabără la port, langă un pod.

Tabăra este compusă din zece barăci.

În fiecare baracă sunt două dormitoare cu apă, paturi cu saltele, pături. Este şi curent electric. Sunt o sală de mese, o infirmerie şi difuzoare. La sosire fiecare prizonier primeşte o cratiţă mică din care să mănânce şi un ibric, o lingură şi o furculiţă.

2. Numărul prizonierilor din tabără.

a) La începutul lui iulie 1951 a sosit primul convoi de femei, erau deja 800 de bărbaţi în tabără. Pentru a caza cele 70 de femei, bărbaţii au fost scoşi din barăci. Le-a fost strict interzis să comunice cu femeile. Mai târziu bărbaţii au fost separaţi de femei şi mutaţi în nişte clădiri aflate mai la distanţă.

Pe 9 iulie 1951 au sosit alte 5 femei. Aceste femei au fost martore în procesul de spionaj la care pilotul de navă CIOBANU şi căpitanul de navă VÂLSAN au fost condamnaţi la moarte.

Notă: Când urma să sosească un nou lot de prizonieri, acest lucru era anunţat la difuzoare, iar prizonierilor li se reamintea că este strict interzis să comunice cu nou sosiţii. Prizonierii prezenţi erau puşi să manânce repede şi duşi în dormitoare înainte să sosească cei noi. Trenul de Bucureşti sosea la Cernavoda la 18:30. La sosirea în tabără prizonierii erau duşi la sala de mese şi apoi apoi la dormitoare. Li se dădeau apoi articolele menţionate mai sus şi li se trasau îndatoririle.

În ziua de 4 iulie 1951, când prizonierii au ajuns la dormitoare, “bărboşii” îi aşteptau cu nerăbdare, curioşi să vadă cine sunt. Una dintre noile prizoniere a recunoscut între cei mai vechi o cunoştinţă şi l-a salutat. A întrebat în franceză de unde a venit. […] a fost terifiat de faptul că a vorbit în franceză şi i-a transmis sa nu mai facă niciodată asta. […]

Pe 1 septembrie 1950, a sosit toată populaţia satului Vlaşca care s-a opus guvernului.

La începutul lui septembrie 1950 erau 180 de femei şi 1200 de bărbaţi în tabără. În acest moment 30 de femei au fost trimise în altă tabără şi 100 de bărbaţi au fost trimişi la noua tabără “kilometrul 4” în apropiere de Cernavoda.

3. Regimul femeilor prizonier.

Majoritatea prizonierilor de la tabăra din Cernavoda lucrau la săparea, încărcarea şi descărcarea pământului în vagoane.

Liderii echipelor erau desemnaţi de către prizonieri din rândul lor.

Conducerea Canalului a trimis “Normatori” la şantier pentru a superviza munca şi a număra prizonierii.”

G.H.




Publicat în Canalul Dunare-Marea neagra | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Zilele Orasului Cernavoda 2013

ZILELE ORAŞULUI CERNAVODĂ 2013

  stema

Marţi 13 August 2013

09:00 – Dans sincron | Scări acces Parc Central

11:00 – Turneu de bowling şi biliard| MGM Club

20:00 – Spectacol artişti locali: Ansamblul Mugurelul, Ansamblul Audeo, solişti muzică populară, Formaţia Axiopolis | Stadionul IDEAL

Miercuri 14 August 2013

09:00 – Dans sincron | Scări acces Parc Central

11:00 – Turneu de bowling şi biliard| MGM Club

20:00 – Spectacol al etnicilor dobrogeni: Fanfara Cernavodă, Ansamblul Carsium Hârşova, Ansamblul Carasu Medgidia, Ansamblul Yildizlar M. Kogălniceanu, Ansamblul Lipovenesc Ghindăreşti, Ansamblul Audeo Cernavodă | Stadionul IDEAL

Joi 15 August 2013

09:00 – Dans sincron | Scări acces Parc Central

10:30 – Concurs de creaţie literară “Porni Luceafărul…” festivitatea de premiere | Holul Primăriei

11:00 – Turneu de bowling şi biliard| MGM Club

20:00 – Concert: NICU ALBU, MARIANA STAN, PETRICĂ MÎŢU STOIAN, ANDREEA BĂLAN, COPILUL DE AUR | Stadionul IDEAL

Vineri 16 August 2013

09:00 – Dans sincron | Scări acces Parc Central

10:00 – Festival-concurs de muzică uşoară AXIOPOLIS 2013, Invitat LIKE CHOCOLATE | Casa de cultură

11:00 – Turneu de bowling şi biliard| MGM Club

20:00 – Gala laureaţilor AXIOPOLIS 2013 | Stadionul IDEAL

21:00 – Lansare lampioane | Stadionul IDEAL

22:00 – Concert: DAN ŢĂRANU, LIKE CHOCOLATE, MATEO | Stadionul IDEAL

Sâmbătă 17 August 2013

09:00 Nunta de Aur: sărbătorirea cuplurilor cernavodene care împlinesc 50 de ani de căsătorie |Casa de cultură

11:00 – Turneu de bowling şi biliard| MGM Club

19:00 – Cernavodenii cu care ne mândrim | Stadionul IDEAL

19:30 – Dans sincron – Finala | Stadionul IDEAL

20:00 – Concert: ALESIA, GHEORGHE GHEORGHIU, FLORIN DECUSEARA, IULIAN VASILE, CRBL | Stadionul IDEAL

Duminică 18 August 2013

11:00 Turneu de bowling şi biliard – finala şi meci demonstrativ | MGM Club

20:00 Concert: ILEANA CIUCULETE, VACANŢA MARE, DANIELA GYORFI, PUYA, PROCONSUL | Stadionul IDEAL

24:00Foc de artificii

Publicat în Altele | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Populaţia oraşului Cernavodă


Prima statistică a oraşului Cernavodă datează din 1895 şi este realizată de către G.I. Lahovari, C.I. Brătianu şi Gr. Tocilescu în “Marele dicţionar geografic al României”. Acesta ne oferă următoarele date despre oraş:

Populaţia stabilă Familii Case
Masculin Feminin Total
1207 1128 2235 490 369
Naţionalitate
Români Străini
1532 703
Religie
Ortodoxă Musulmană Catolici Mozaici
1359 537 269 70
Ocupaţii
Agicultori Comercianţi Industriaşi
154 134 16
Avuţii
3 maşini de băut porumb4 maşini de vânturat

40 pluguri

91 căruţe

6000 vite

421 boi

31 porci155 cai

28 bivoli

5324 oi

48 capre

 

Într-o statistică a consiliului comunal din 1905 în oraş figurează un număr de 687 familii cu 2355 persoane, din care 1215 bărbaţi şi 1140 femei.

În cartea sa “Dobrogea” (pag.195), Remus Seişeanu prezintă o statistică din anul 1912 în care la Cernavodă figurează 4481 români, 334 turci, 252 bulgari, 150 evrei, 15 germani, 147 unguri, 4 ruşi şi 350 de alte naţionalităţi. În total 5743 de suflete.

O statistică mult mai detaliată, datând din anul 1936, ne oferă Ioan Muşat în monografia sa:

Populaţia stabilă Numărul familii
Masculin Feminin Total
3342 3553 6895 1746
Naţionalitate
Română Turcă Bulgară Maghiară Greacă Maghiară Sârbi
6038 425 37 10 29 14 9
Evrei Armeană Germană Italiană Ţigani Altele
33 19 7 30 15 243
Religie
Ortodoxă Musulmană Mozaică Catolică Protestanţi Gregorieni Adventişti
6178 442 33 165 29 40 8
Profesii
Plugari Funcţionari Medici Ingineri Farmacişti Avocaţi Judecători
279 89 7 7 3 3 2
Învăţători Preoţi Mari agricultori Brutari Băcani Cârciumari Cofetari
13 2 2 18 39 19 3
Bragagii Cafegii Măcelari Tâmplari Fierari
17 17 17 28 37
Clădiri
1349 Case de locuit3 Hoteluri

6 Restaurante

1 Geamii

1 Templu evreiesc

1 Biserica ortodoxă

2 Cazărmi

1 Spital

2 Gări

19 Cârciumi

4 Cafenele

4 Magazine de manufactură

21 Băcănii

4 Bragagerii

3 Librării

2 Farmacii

1 Abator comunal7 Ferme

2 Mori

1 Fabrică de ciment

1 Fabrică de şuruburi

1 Fabrică de ţiglă

1 Piuă pentru postav

2 Fabrici de ape gazoase

3 Ateliere rotărie

7 Frizerii

9 Croitorii

12 Ateliere de încălţăminte

7 Tâmplării

2 Turnătorii

3 Localuri de şcoală

 

Cernavodă – Recensământul din 2011

Populaţia stabilă Numărul de gospodării Numărul mediu de persoane dintr-o gospodărie Numărul clădirilor Din care: Locuinţe
Masculin Feminin Total
8005 8124 16129 5976 2.69 2087 2041
Limba maternă
Română Turcă Rusă Tătară Ţigănească Maghiară Altele
15513 337 61 36 16 14 7
Religie
Ortodoxă Musulmană Baptistă Romano-Catolică Penticostală Reformată Altele/Atei
15074 413 21 18 51 5 547
Publicat în Istoria Orasului | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu