La moş Gheorghe Spânu din Seimenii Mari

Tipuri dobrogene:

La moş Gheorghe Spânu

din Seimenii Mari, plasa Cernavodă, judeţul Constanţa;

I.G. Mocanu – Analele Dobrogei, 1927

În Seimenii Mari, comună românească, situată pe malul drept al Dunării, cam la 12 Km depărtare spre nord de la Cernavodă, trăieşte încă moş Gheorghe Spânu.

Dacă l-ai privi mai de departe şi ai observa numai privirea lui focoasă, faţă şi fruntea prea puţin brăzdate de cute sau părul lui cea mai mare parte negru, n-ai bănui că ai în faţă un nonagenar.

Abia când stai de vorbă cu el şi începe să-ţi desgroape trecutul, îţi dai seama ce bătrân venerabil ai în faţă şi câte lucruri minunate ştie din vremurile de alta dată.

Dornici de a afla cât mai multe ştiri din cele trecute vremii, ne ducem la dânsul acasă mai mulţi cărturari, cari toţi îl asaltăm cu diferite întrebări.

Fiind vară şi căldură mare, omul nu stă în casă, ci ese afară la umbra dudului, unde mai adie câte o suflare de vânt răcoritor.

          Care sate sunt mai vechi în această parte de loc?

Ascultând cu luare aminte, moşul Gheorghe răspunde cu bunătate:

          Sate mai vechi ca Seimenii Mari ai noştri nu sunt decât Dăeni, Mârleanul, Oltina, şi Cernavoda, fireşte, fiindcă Medgidia şi toate satele, câte sunt astăzi înşirate dealungul liniei ferate Cernavoda-Constanţa, înainte cu 90-100 de ani nu se pomeniau.

Nici Seimenii Mici nu erau.

În Seimenii Mici, înainte de bozgunul (războiul) de la 1877 locuiau Cazaci Zaporojani, cari au fost isgoniţi de aici, în acest an, de vechii lor vrajmaşi: Ruşii.

Sate vechi mai sunt Boascicul şi Chiorcişmeaua cu locuitori tătari şi români, iar Băltăgeşti cu români şi turci.

Curat româneşti erau însă Seimenii Mari şi Topalu.

          Dar de clădirea căii ferate Cernavoda-Constanţa îţi aduci aminte? Întreabă altul.

          Cum să nu! Intervine moş Gheorghe. Am şi lucrat la ea.

În buzgunul de la 1853, fiind băeţandru de 15 ani, mă temeam să nu mă ducă turcii de corvoadă; de aceea am fugit la Borduşani, unde am stat mai bine de un an la gospodarul Marin Baba.

Între timp, am fi dorit să ne întoarcem la vatra părăsită, dar grăniţerii, aşezaţi de strajă de-alungul Dunării, nu ne-au mai lăsat, până când s-a pus pace.

La început era vorba să facă franţujii linia ferată, fiindcă ei se aşezaseră mai cu nădejde în această parte, cosind toate fâneţele de la Tulcea şi până la Carasuia (Valea Carasu).

Când fânul era uscat şi gata să fie strâns la Taşpunar, nu ştiu cum s-a făcut că s-a aprins şi focul s-a întins, ca potopul, mistuind tot ce a găsit în cale până la Carasuia, unde s-a oprit.

Franţujii n-au avut noroc în ţara noastră. Fânul, uscat gata, li l-a ars focul; iar armata, gata de luptă, a fost secerată de holeră la Constanţa.

După ce au plecat ei au venit englezii, cari au început să clădească linia ferată amintită.

Plătiau bine: 2 franci, adică 10 lei turceşti pe zi, dar erau aspri, necruţători.

Ca să nu aducă poatra trebuinciaosă pentru terasament din depărtare, ei au dărâmat partea cea mai mare din Valul lui Traian, de care până atunci nimeni nu se atinsese; luau chiar pietrele din cimitir şi tăiau orice lemn bun de traverse.

Vedeai cât de colo că nu li-e gândul decât la câştig, la îmbogăţire.

Şi fiindcă aici transportul de cereale era cel mai căutat, e de înţeles că aproape toate vagoanele nouei căi ferate engleze erau vagoane de marfă.

De persoane abia dacă aveau unul sau două.

Şi nici acelea nu erau acătărea.

Înainte vreme, se umbla pe aici numai cu luntrile pe prival, care lega lacul de la Megidia cu Dunărea. Când veniau apele mari, intrau chiar corăbii, care se încărcau cu bucate: grâu, prz sau ovăs, adus acolo din toate părţile Dobrogei.

In 1861, mi se pare, când a venit Domnul Cuza şi a trecut Dunărea cu o corabie românească să se ducä pe aici la Ţarigrad

(Constantinopol), abia s-a găsit un vagon de persoane pentru domn şi suita lui.

Parcă acum îl văd pe Cuza : Malt, voinic, spătos, cu barbison, ca pe vremea aceea, şi cu chipiu de ofiţer în cap.

Când a plecat corabia de la malul românesc, grăniţerii români strigau toţi într-un glas : Ura ! trăiasă Domnul Cuza!”

Când a sosit pe malul drept la Cernavoda, grăniţerii turci l-au întâmpinat cu aceleaşi urale în turceşte.

          Dar de “bozgunul” de la 1877 ce stii, moşule? Îl întreabă altul.

          Ştiu şi de acesta, fiindcă e mai apropiat de noi. Atunci am fugit la Hârşova de groaza cerchejilor şi m-am întors acasă odată cu ruşii.

Acştia erau oameni buni şi omenoşi, nu supărau pe creştini.

Au stat la noi, în Seimenii Mari, toată toamna şi iarna anului 1877, până după căderea Plevnei.

Şi astăzi se văd urmele săpăturilor ruseşti pe hotarul comunei noastre în locul numit “bordee”.

În toamna următoare (1878) apoi a dat Dumnezeu şi a venit stăpânirea românească.

Când era mai bine – îi taie vorba nerăbdător unul dintre noi – sub turci sau sub români?

Sub turci era bine că, afară de dijmă, nu te întreba nimeni nimic.

Stuful era fără bani, păşunea fără bani, lemnul fără bani, iar pământ puteai lucra cât aveai nevoie, că nu te opria nimeni.

Numai siguranţă lipsia. Nu ştiai în care zi trebue să iei lumea în cap şi să-ţi laşi tot ce ai.

Dacă ar fi fost şi siguranţă, am fi trăit sub turci ca în raiul lui Dumnezeu.

Dar cum să fie siguranţă câtă vreme armată nu făcea numeni, ci plătiai numai 2 lei pe an pe timpul cât trebuia să serveşti şi nu te mai întreba nimeni de nimic.

Dacă a venit stăpânirea noastră, s-au schimbat socotelile.

În cei dintâi ani n-am plătit dări nici stăpânirei româneşti, dar pe urmă au început să le strângă, tot mai multe şi tot mai grele.

Nu-I vorbă, se şi văd înbunătăţirile nu numai la Cernavodă, unde s-a durat un pod, cum nu cred să mai fie altul în lume, dar chiar şi aici la noi.

Pe când înainte vreme nu era nici şcoală nici biserică, şi noi, cu toată îndestularea în care ne aflam, trăiam ca nişte păgâni şi nu aveam luminarea sufletului decât un bordeiu, la care se pripăşia din vreme în vreme câte un călugăr şi ne învăţa slova cea veche bisericească, la patru ani după stăpânirea românească s-a şi ridicat şcoala românească de acum, in care de la 1883 şi până astăzi au învăţat carte bună atâţia dintre copiii noştri, de la dascăli ca Rozoleanu Dumitru, care a fost cel dintâiu şi sfârşind cu Solomon, care a fost cel din urmă, morc ca erou în războiul pentru întregirea neamului.

Deşi eram bătrân acum, îmi saltă inima de bucurie când vedem ce însufleţire românească frumoasă ştie să trezească un dascăl vrednic, ca cel din urmă, cu cântări, poezii, jocuri şi petreceri frumoase, la serbări naţionale şi cu alte ocazii.

Când începea el să ne arate ce poate face cu copilaşii noştri, tot satul se strângea cu uimire în jurul lui şi într-un gând şi cu o inimă, parcă zicea: “Doamne, ţine-l pentru luminarea şi îndreptarea copiilor noştri întru lungimi de zile, că bun suflet de om mai este!”

Dacă ar înţelege stăpânitorii noştri de astăzi să ne ajute să zidim o altă şcoală, mai mare, mai potrivită nevoilor de astăzi, am răsufla mai uşuraţi.

Prin şcoală, suntem încredinţaţi că se deschid izvoare nouă de câştig şi de viaţă.

Nu în zadar se spune la carte că omul învaţat va stăpâni, iar cel neînvăţat rob va fi.

După ce-l liniştirăm pe moş Gheorghe că aceea ce doreşte atât de mult poate să vadă în curând înfăptuit, îl mai întrebăm:

          Dar care sunt casele şi familiile cele mai vechi de aici din Seimenii Mari şi de unde au venit?

Bun şi îndatoritor, ca întotdeauna, moşul ne răspunde:

          Casele cele mai vechi din sat au fost ale Ciorbăreştilor şi a lui Moş Stan Grecu, case vechi din nuiele izbite cu lut, astăzi dărâmate cu totul; abia le-a mai rămas urma.

Când eram copil, nu erau mai mult de 15 familii.

Ciorbăreştii veniseră din Feteşti; moş Zistache şi Vâja din Borduşani; Spâneştii noştri din Stelnica; Şerbăneştii de la Voila din ţara Făgăraşului.

Aceştia din urmă au fost întâiu trei fraţi: Vasile, Ilie şi Gheorghe Şerban, mai apoi au venit fraţii David şi Gheorghe, în sfâşit alt Vasile, Toma şi Nicolae Şerban, toţi ciobani pe la al de Luca Oancea şi alţi proprietari mari.

Tot de la Voila sunt şi Foarcăş Ion şi Ilie.

Venind pe aici, ca băeţi tineri, au îndrăit locurile şi oamenii de la noi şi s-au aşezat aici, uitând aproape cu totul locul lor de obârşie.

Cei dintâi Şerbăneşti au venit aici în timpul răsmiriţii de la 1848, când bântuia ciuma.

Atunci se înbolnăviră şi muriră mulţi.

De spaimă s-au mai dumnezeit oamenii. Puteai să laşi punga cu bani în mijlocul drumului, căci nu se atingea nimeni de ea, de teamă să nu fie ciumaţi.

Dar astăzi, când oamenii sunt aşa de lacomo, s-ar mai întâmpla aşa ceva?

Atunci a izbutit să se tămăduiască din boala cea grea unul Vasile căruia, fiindcă înmormânta pe toţi ciumaţii, oamenii i-au zis Cioclu.

Fiul lui a trăit până bine de curând şi se lăuda la chefuri sau alte prilejuri când se îmbăta:

          Tăceţi măi, că eu vă îngrop pe toţi; tatăl meu a fost cioclul satului.

Şi iată că el a murit înaintea tâtora de seama lui, necum să îngroape şi pe cei mai tineri decât el.

Să nu ispitim pe Dumnezeu – încheie cu tâlc istorisireasa moş Gheorghe – căci nu ştim ziua şi ceasul când suntem chemaţi la judecată şi atunci nu e bine să ne înfăţişăm ca nebunul din evanghelie, care zicea: Suflete al meu, bea, manâncă şi te înveseleşte, căci acuma ai de toate!

Cucernici, pătrunşi adânc în suflete de adevărul acestor cuvinte ale Scripturii, pe care moş Gheorghe le tălmăceşte aşa de minunat şi cu atâta autoritate de om încercat şi priceput în toate, ne luăm rămas bun deocamdată de la d-sa, cu gândul de a reveni, eventual, şi a mai afla şi alte ştiri interesante din trecutul nostru aşa de nedrept uitat.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Altele și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la La moş Gheorghe Spânu din Seimenii Mari

  1. Andrei zice:

    nu e nici un Gheorghe Spanu prin Seimeni care sa corespunda criteriilor tale…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s