Pictorul Ademian – schiţă de Pia Alimănişteanu

Pictorul Ademian

Se deschise la Dalles, în sala cea mică din fund, expoziţia Pictorului Ademian, supranumit “tătarul”. I se dăduse porecla de “tătarul”, fiindcă se trăgea din Dobrogea, fiu de mocan şi la obraz era spân, cu umerii c-am ieşiţi. De când o deschisese, de zece zile, îşi petrecea dimineaţa şi după prânz, pironit pe scaun, în faţa unei mese, pe care-şi ţinea catalogul. Aştepta zadarnic muşterii. Nu vânduse o singură pânză, deşi lume venise îndeajuns. Avea şi nenorocul să nu cunoască în Bucureşti decât pe stăpâna odăii ce locuia şi câţiva foşti colegi din şcoala de Bele-Arte. Nu-i luase nimeni în seamă expoziţia. Mai avea nenorocul să aibă alături un pictor la modă, cubist. Acolo, în opt zile fuseseră puse bilete mai la toate cadrele “vândut”. După socoteala lui Ademian i se cumpărase de sute de mii de lei, iar la dânsul de nici un ban. Şi pictorul se frământa în tăcere, pe scaun, adăstând cu nerăbdare să treacă cele două săptămâni, cât luase sala cu chirie.

Trei zile înainte se întreba îngrijorat:

-Când oiu închide, ce mă fac? Cum să viu în faţă stăpânii casei mele, cate m-a păsuit atât, fără să-i plătesc din datorie, căci trebuie să mă întorc la Cernavoda? Aici sunt chinuit, sunt prea multe ispite în jurul meu. N-am lucrat nimic într-un an. Pentru ca să lucrezi, ai nevoie de linişte.

Se apucă să ia la rând, ca să-i treacă neastâmpărul, una câte una, cadrele, vederi din copilărie bine cunoscute. Era Dobrogea sub toate luminile, sub toate anotimpurile. Era Dunărea, când lină şi când revărsată, zăvoaele cu frunzişul când verde crud, şi când de şafran, erau casele acoperite cu olane şi zidurile de piatră, colţuri din străzile piezişe ale Cernavodei, erau turcii, bragagii şi bostangii, erau fântânile cu măgarii, purtători de butoaie şi mânaţi de femei în şalvari şi şarşaf. În fiecare din ele îşi pusese o părticică din dragostea ce purta Dobrogei şi totuşi în ziua aceia îi venea să le dea foc. La ce bun le zugrăvise, dacă nu vindea nimic?

Şi se întrebă iar:

-Cum să plec? Să fug noaptea ca un mişel? Trebuie să dau de doamna Florian, să-i făgăduiesc că-i voi trimite chiria din Cernavoda.

Pe când îşi făcea ocolul sălii, intrase un bărbat înalt, slab, cu păr vâlvoi şi mustaţă încărunţită. Începu ca şi dânsul, să ia pe rând, pânză cu pânză. Uneori se depărta, alte ori se apropia cu câţiva paşi de ele.

Ademian când îl zări, se duse repede să se aşeze la locul obişnuit şi-l urmări.

-Trebuie să fi un bun cunoscător al picturii, se gândi după câteva clipe. Se opreşte tocmai unde ştiu eu că mi-a ieşit mai bine priveliştea din faţă.

Necunoscutul îşi sfârşi cercetarea şi se apropie de pictor. Ceru catalogul. Pe când îl citea, Ademian abia putea sta pe scaun.

– Te pomeneşti că-mi cumpără ceva.

Întradevăr, după ce lăsă hârtia din mână, scoase din portofelul haine trei cărţi de vizită. Le înfipse pe fiecare în trei cadre, două vederi de deltă, una din oraş. Mai scoase nouă mii de lei şi-i puse pe masă, spunând:

– Unde ai învăţat pictura, domnule Ademian?

– La Cernavoda cu profesorul meu de desen, la liceu mai întâiu. Era şi dânsul artist, apoi la Şcoala de Bele-Arte ca bursier al oraşului Constanţa.

– Ai mai expus vreodată la Bucureşti?

– O singură dată am izbutit să pătrund la Tinerimea Artistică.

– Aşa e întotdeauna cu juriul nostru. Pictorii necunoscuţi, cu talent, nu pot pătrunde.

Şi ce te-a hotărât să deschizi expoziţia singur?

– Tot profesorul meu. Îmi spunea neîncetat că numai aci, la Dalles îţi poţi face numele cunoscut, că trebuie odată să sparg ghiaţa.

– Bine te-a sfătuit.

– Nu m-a sfătuit bine, deoarece afară de ce-aţi cumpărat azi, nimeni nu a găsit cu cale să-mi ia altceva. Nu am scos niciun ban, din cei ce mi-au înaintat prietenii din Cernavoda ca să închiriez sala. Plec cu datorii şi din Bucureşti.

-Nu-ţi face sânge rău. Toţi începătorii trec pe unde treci D-ta, până-şi croesc un drum. Şi D-ta ţi-l vei croi. Ai în penel mult din poezia lui Grigorescu şi ai şi simţul valorilor. Lucrează înainte. Nu te lăsa.

Plecase fără să fi îndrăznit Ademian să-l întrebe cine era. Cât pieri pe uşe, se repezi la cartea de vizită cea mai apropiată şi văzut numele unuia din maeştrii bucureşteni ai picturii.

Tocmai atunci venea către el păzitorul sălii şi îi arătă ceasul. Trecuse de opt. Ademian îşi strânse hârtiile şi ieşi pe stradă, zăpăcit el însuşi de norocul ce I se ivise.

Când tăie Cişmegiul în drumul său spre casă, era altul ca în ajun. Avea inima plină de nădejde şi buzunarul plin de bani.

Cişmegiul i se păru şi el altul. Nu-l mai găsea prea îmbâcsit de flori, prea umblat de oameni de rând.

Era târziu şi peste tot pustiu. Prin grădină bujorii şi trandafirii se topiseră unii într-alţii în amurg, iar pe poeni sub văpaia lunei abia răsărită, începeau copacii să întindă umbre lungi.

Intrând în gangul din strada Izvorului, în loc să se îndrumeze ca de obiceiu pe furiş, spre odaia din fundul curţei, ca să nu fi zărit de proprietăreasă, se opri şi sună la uşa din stânga.

Îi deschise o bătrână de statură mijlocie, îmbrăcată în capot negru. Capu-I era înfăşurat într-o basma tot neagră de mătase. Era chiar Doamna Florian. Îl întrebă râzând:

– Nu mi-oi fi aducând chiria?

– Tocmai d’aia am venit.

Îi numără şase mii de lei, datoria pe un an.

– Spuneam eu fetelor mele că eşti om de cuvânt, rosti dânsa.

Se gândi puţin, despărţi o hârtie şi dând-o pictorului, adăogă:

– Uite, domnule Ademian, primeşte din partea mea o mică amintire, ca de la o colegă. Şi eu am zugrăvit în tinereţe. Pre te-am chinuit mult cu chiria, dar ce eram să fac? Din asta trăiesc.

Dânsul îi puse însă biletul înapoi în mână.

– Vă mulţumesc, doamnă. Sunteţi prea bună. Nu pot primi aceşti bani. N-ar fi cinstit câştigaţi. Şi noi dobrogenii am învăţat ceva de la turci. Omului, cea dintâiu grije în viaţă trebuie să-I fie cinstea obrazului.

Pia Alimănişteanu – Prin cetatea lui Bucur – Schiţe, Editura “Cartea Românească”, Bucureşti, 1940

Caliopia Brătianu Alimănişteanu (1872- 1962) este cel mai mic copil al soţilor Ion şi Pia Brătianu, i se spunea şi Pia mică. Nepoţii însă îi spuneau Leliţa, adică matuşă tânără. În fiecare zi, la Bucureşti, la Pia Brătianu, pe care nu o părăsea niciodată, nepoţii luau lecţii de la ea şi îşi făceau temele. La fel şi la Florica.

În timpul primului război mondial Pia a rămas la Bucureşti alături de mama sa şi de sora, Sabina, cumnata Lia, soţia lui Vintilă cu băieţelul de trei ani. Pia era cu gândul la cei plecaţi pe front, la Niculae şi mai ales la Ion Pillat, copilul ei de suflet; nu dormea, nu mânca şi toată firea ei se resimţea. După moartea Piei Bratianu (1919) s-a căsătorit cu Alexandru Alimănişteanu, om cu inimă mare, care şi-a înconjurat soţia cu dragoste şi delicateţe. Neavând nicio ocupaţie în afară de grija pentru soţ şi fiind o fire activă, şi-a petrecut timpul consacrându-se operelor de caritate pe care le-a condus, ajutându-şi soţul cu munca lui şi scriindu-şi amintirile.

În 1925 ajunge în Dobrogea şi locuieşte două săptămâni la Cernavodă, oraş de care rămâne profund impresionată. Rememorează probabil în această schiţă o poveste auzită în oraş.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Altele și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s