Comuna Rasova – Partea I

Începem cu acest articol o serie care va încerca să facă o incursiune în istoria localităţilor din, cum imi place mie să spun în glumă uneori, “zona metropolitană Cernavodă”. Istoria acestor localităţi este în general, la fel ca şi cea a oraşului Cernavodă, mai mult decât neglijată. Vom încerca împreună să descoperim câteva informaţii despre aceste localităţi care au fost tot timpul în strânsă legătură cu oraşul nostru.

În acest prim articol vom discuta despre comuna Rasova (Raşova, Rasovata, Rasoveţ, Rossosal, Rassova) şi vom vedea câteva menţiuni documentare despre această localitate, menţiuni ce aparţin unor călători pe aceste meleaguri din secolul al XIX-lea.

În toamna anului 1852, preotul veneţian, Francesco Nardi, care este unul dintre cei mai cunoscuţi teologi catolici, porneşte într-o călătorie spre Constantinopol, de la Trieste, la Viena, la Pesta şi apoi cu vaporul pe Dunăre. Descrie în scrierile sale ţărmul românesc al fluviului şi ne lasă şi o menţiune a satului Rasova şi a zonei: “Rasova. La miazănoapte eram la Rasova. Aici fluviu îşi schimbă cursul şi curge de la est la nord, ca şi cum ar vrea să se întoarcă la izvoare. De acolo se poate ajunge la Constanţa, la mare, după ce străbaţi 40 de mile; pe apă poţi ajunge după 250 de mile. Pentru a-i scuti pe călători de acea ocolire, Societatea Danubiană a pus o diligenţă de la Rasova la Constanţa, care apoi a fost suprimată. Mult mai bun decât diligenţa ar fi un canal, pe care condiţiile actuale şi întreruperea permanentă a trecerii prin deltă îl fac actual. Canalul de la Rasova la mare ar măsura nu mai mult de 70 de kilometri. S-ar putea folosi o serie de lacuri pe care turcii le numesc kara-su, bulgarii cerna-voda, apoi s-ar utiliza şi faimosul val al lui Traian ce străbade de lângă Rasova un teren aproape întins […]” [1]

Anul 1855 este unul extrem de important pentru satul Rasova. Războiul Crimeii (1853-1856), ce opunea Imperiul Rus unei alianţe englezo-francezo-otomane şi a cărui mari bătăli s-au dat pe pămânurile românilor, era în plină desfăşurare. Astfel că, în anul 1855, guvernul francez trimite în Dobrogea o misiune tehnică având ca obiectiv construirea unui drum de legătură între Constanţa şi Rasova, drumul urma să permită transportul furajelor necesare cavaleriei aliate de la Sevastopol. Misiunea a fost condusă de inginerul de drumuri şi poduri Léon Lallane. La ea au luat parte doctorul francez Camille Allard, M. Caillat, inginerul Jules Michele, geologii Blondeau şi Gaudin şi, se pare, un topograf român numit Aninoşeanu.[2] Misiunea franceză debarcă la Constanţa de pe nava britanică “Army-and-Navy” la  6 Iulie 1855. Se deplasează apoi la Rasova unde îşi instalează cartierul general şi unde vor rămâne până la 25 noiembrie când misiunea franceză se încheie.

În cartea sa La Bulgarie orientale, publicată la Paris în 1864 doctorul Camille Allard oferă astfel cea mai detaliată prezentare a localităţii Rasova, unde românii îi servesc peşte din Dunăre şi bălţile din zonă şi despre care spune că “où nous y vîmes beaucoup de femmes valaques, vêtues de leur gracieux costumes nationaux” (“unde am văzut multe femei valahe, îmbracate în graţioasele lor costume naţionale”)”[3]

În egală măsură, medicul francez ni se relevă ca un fin analist al tabloului demografic al zonei, în cadrul căruia acordă o particulară atenţie elementului românesc. Atitudinea sa se remarcă prin bunăvoinţă şi înţelegere faţă de situaţia dificilă a românilor din Rasova şi nu numai. De altfel, români din Rasova şi Cernavodă au compus o bună parte din personalul auxiliar al misiunii, iar Camille Allard se declară foarte mulţumit de prestaţia acestora.

“De îndată ce se coboară în văile care se îndreaptă spre Dunăre natura ia un aspect cu totul nou. Între Constanţa şi Rasova este întreaga diferenţă care separă Orientul de Occident. Umbrele, prelungindu-se în spatele marilor ridicături de teren care se învecinează cu Dunărea, se împletesc armonios cu lumina într-o atmosferă uşor vaporoasă. Contrastele puternice şi efectele neprevăzute ale luminii orientale lasă locul tentei melancolice şi armonioase a naturii nordului. Valea Enichioi (Ivrinezu), cu marele lac care scaldă falezele verzi, cea de la Caramanciuc, împreună cu miile de culori ale vegetaţiei de toamnă, m-au făcut întotdeauna să visez la Occident, pe care ele îl amintesc sau te fac să-l presimţi.

Când am ajuns la extremitatea văii de la Caramanciu, venind dinspre Constanţa, am fost cuprinşi de o admiraţie mută la vederea Dunării, care, dintr-o dată şi-a desfăşurat în faţa noastră lungile sale ondulaţii. Unul din braţe curge maiestuos pe o lăţime de aproape şase sute de metri, între insulele mlăştinoase şi împădurite ale Ţării Româneşti şi înaltele faleze turceşti, cărora râpele le dau formele cele mai bizare şi cele mai pitoreşti. Deasupra uneia dintre ele şi pe o colină puternic înclinată, satul Rasova îşi etalează casele sărmane şi bordeiele de sub pământ. În acest punct de pe malurile fluviului staţionează în mod obişnuit vase mari de construcţie veche, iar în mica preerie pe care Dunărea o face când scad apele pasc numeroase cirezi de boi, de bivoli şi de cai. Pescarul român cu plase largi completează unul din aceste grandioase peisaje, cărora Joseph Vernet le redă atât de bine poezia.

Am mai spus că Rasova, altădată un orăşel foarte animat, păstrează încă urmele operei de distrugere efectuată de ruşi si de başbuzici. Locuitorii turci au dispărut aproape în întregime. Populaţia românească, de fapt singura care a mai rămas la Rasova, este plină de acea inteligenţă care o caracterizează într-un grad atât de ridicat. Trebuie că are în ea o forţă de rezistenţă întrutotul remarcabilă, deoarece a putut îndura această viaţă plină de temeri şi de mizerie care îi este hărăzită de atât de mult timp.

Am fost primiţi în Rasova de şeful satului sau “ciorbagiul” (omul care trebuie să împartă supa): imediat o familie a primit ordinul să ne cedeze locuinţa sa, dar noi am preferat să locuim în corturi pe timpul acestor călduri puternice.

Locuinţele sunt atât de pline de insecte târâtoare şi zburătoare din toate speciile, încât este imposibil de redat supliciile cumplite pe care au trebuit să le îndure aceia dintre noi care, pentru a evita frigul, s-au culcat în case. Nu eram totuşi complet la adăpost de aceşti inamici sub corturi şi, în plus, riscam să fim azvârliţi din acestea în timpul nopţii de către boi, bivoli şi cai, care de la apusul soarelui până în zori nu încetau să se zbenguie şi să colinde prin sat. Noaptea, lupii veneau să vâneze purceluşii foarte aproape de noi, iar numeroşii câini din Rasova intrau atunci în agitaţie. Animale şi zburătoare de toate speciile se coalizau împotriva inamicului comun şi nimic nu vă poate face o idee despre sabatul infernal care tocmai ne asurzea. Era imposibil de dormit, dar cel puţin ne consolam cu gândul la prânzul copios care trebuia, a doua zi, să ne facă să uităm insomnia de peste noapte. Dar nu era altă cale decât cea furnizată de cei morţi şi găsiţi dimineaţa sucombând pe teatrul acestor grele lupte. Românii, cumsecade la suflet, nu avuseseră niciodată inima de a sacrifica un bou sau o vacă în stare de deplină sănătate. În rest, Rasova era punctul unde se găsea cel mai uşor de mancare. Puteai să cumperi aici rachiu (alcool făcut din grâne) şi un vin slab şi adesea tulbure. În schimb Dunărea furniza din abundenţă peşte şi de aceea cega şi bibanul au facut să fie uitate uşor ţestoasele şi mierlele pe care eram fericiţi să le găsim pe câmpuri.

Raporturile noastre cu locuitorii satului au fost, în general, amiabile. Foarte adesea, la vederea fizionomiilor for amabile, a costumelor lor asemănătoare cu cele ale unora din ţăranii noştri şi a dansurilor lor naţionale, am crezut că ne aflam în mijlocul satelor noastre din Franţa.

În primele zile populaţia s-a arătat, la început, puţin rezervată faţă de noi, dar acest gen de neîncredere a făcut loc foarte curând celei mai prevenitoare amabilităţi. Aceasta s-a produs mai ales după balul câmpenesc care s-a dat cu ocazia luării Sevastopolului şi când gazdele noastre s-au putut convinge că nu eram păgâni, cum îi lăsaseră să creadă popii lor şi preoţii schismatici. La puţin timp după sosirea noastră, satul Rasova a fost vizitat de către un episcop ortodox şi însoţitorii români ai misiunii luară iniţiativa de redeschide biserica, închisă de prea mult timp. Unul dintre ei a făcut să sune clopotul cu funia, în loc de a-l izbi cu un ciocan de lemn cum se face în Turcia. Este foarte probabil ca, după plecarea noastră aga turc să-şi reia atribuţiile şi să închidă din nou biserica.

Ignoranţa religioasă a acestei populaţii este foarte mare. Singurele lor practici pioase sunt sărbătorile şi posturile continue. Femeile nu pot intra în biserică decât in momentul căsătoriei lor şi în această etapă nu intră în contact decât cu popa, care adesea este mai ignorant şi mai bădăran decât enoriaşii săi. Grija pentru familia sa, precum şi lucrările grele la care este supus ca muncitor sau ca negustor nu permit preotului schismatic să se ocupe de cult. Am văzut, de câteva ori, doi popi în mijlocul muncitorilor care lucrau la terasat pământul. Ei munceau la acelaşi tarif ca şi ceilalţi (doi franci pe zi).

Locuitorii imenselor câmpii mlăştinoase de pe malul stâng al Dunării sunt de o natură paşnică, dulce şi indolentă şi se caracterizează prin moliciune şi slăbiciune fizică foarte mari. Fizionomia lor poartă amprenta clorozei sau anemiei. Uneltele lor sunt într-un raport direct cu această slăbiciune obişnuită şi par aproape asemenea jucăriilor de copil, atunci când le compari cu ustensilele pe care muncitori francezi le folosesc în aceleaşi circumstanţe. În timpul sezonului cald, românii se ocupă mai mult cu agricultura. Ei dispun de multe animale, pe care le lasă în libertate în satele tor. În toate serile de duminică şi în zilele de sărbătoare fetele şi flăcăii se strâng în cerc în jurul a doi sau trei muzicanţi ţigani şi se prind într-un dans pe care noi l-am luat prima oară drept un dans ţărănesc din munţii noştri. Ţăranii români au conservat puritatea tipului italian. Femeile au o figură dulce şi agreabilă dar de o expresie mai melancolică decât cea a bărbaţilor. Pielea lor este albă şi talia de o mare supleţe, lucru atribuit de domnul Caillat faptului că ele trebuie să poarte greutăţi pe cap. De îndată ce apar primele zile friguroase, românii intră în bordeie sau locuinţe subterane. Astfel, la 10 noiembrie, după o furtună violentă care a luat toate corturile din tabăra de la Ivrinezu, un mare număr de muncitori ai misiunii au parăsit şantierul şi cu greu am reuşit să reţinem caţiva pentru a termina lucrările încă neîncheiate. Romanii nu ies aproape de loc din bordeie până la începutul primăverii, iar când ies o fac numai pentru a îngriji animalele sau pentru a merge la cârciumarul lor pentru a bea cafea sau a se îmbăta cu rachiu. Românii nu par sa aibă o pasiune violentă decât pentru joc. Supraveghetorii trebuiau să-i urmărească aproape tot timpul cu multă atenţie pe muncitori, pentru a-i împiedica să meargă să joace, în spatele unui tufiş sau a unei movile de pământ puţinii bani pe care îi posedă. Femeile românce, mult mai muncitoare decât bărbaţii lor, au grijă de toate lucrările în gospoddrie şi, mai ales, de ţesutul stofelor groase de lană sau de postav, cu care sunt îmbrăcate familiile lor […]

Am locuit la Rasova până la 25 noiembrie şi am putut vedea, la umbra drapelului francez, cum oraşul ruinat se înviorează un pic. Din toate părţile reveneau cei care emigraseră, peste tot se construiau case noi, iar în momentul plecării noastre, Rasova deja se transformase. Mai mulţi negustori veniseră să se stabilească aici, iar furnizorii armatei ridicaseră magazii mari, în jurul cărora erau stranse o mulţime de harabale destinate să transporte la Constanţa aprovizionările armatei. Vasele cu aburi de pe Dunăre staţionau, în acel moment, în faţa Rasovei şi totul se pare că anunţă acestui oraş o importanţă deosebită dacă, asa cum este de sperat, nimic nu va veni să oprească impulsul înregistrat aici de Franţa. La 25 noiembrie însă prima zăpadă începu să cadă, iar stepele luară un aer destul de trist.

Malurile fluviului şi lacurile au îngheţat, iar ultimul pachebot austriac revenea de la Galaţi, trăgând după el o lungă crustă de ghiaţă. Momentul plecării noastre se apropia, iar un sărman ţăran român, uimit de prosperitatea recent nascută a Rasovei, ne întrebă, cu naivitate într-o zi: Ce se va alege de noi când ne veţi părăsi?”[4]

Câţiva ani mai târziu, în anul 1860, un alt călător pe meleagurile dobrogene, danezul Peters, menţionează Rasova ca singurul sat de pe malul Dunării locuit în eclusivitate de către români. În preajma anului 1860, o statistică a Imperiului Otoman menţionează Rasova ca având o populaţie de 6000 de locuitori, fiind a cincea localitate din Dobrogea ca număr de locuitori după Silistra (20.000), Constanţa (15000), Babadag (10000) şi Tulcea (8000). De asemenea, aceiaşi statistică stabileşte că majoritatea românilor din Rasova sunt mocani şi bârsani ce au migrat din Transilvania.[5]

În vara petrecută la Rasova în 1855 doctorul Camille Allard este foarte probabil să fi apucat să cunoască pe cel care urma să devină cel mai mare susţinător al culturii româneşti din Dobrogea de dinainte de anul 1878, cel care va pune bazele primelor şcoli româneşti moderne de pe malul dobrogean al Dunării, preotul care va sfinţii începerea lucrărilor la podul de peste Dunăre a lui Anghel Saligny şi va fi tatăl unuia dintre cei mai mari compozitori români din toate timpurile. În anul 1842 se naşte la Rasova, al patrulea copil al familiei învăţătorului Chirea Iorga, Dimitrie. El avea să fie cunoscut, după obiceiul românesc de a adăuga terminaţia “escu”, ca Dimitrie Chirescu. Dimitrie Chirescu studiază la Silistra şi preia în anul 1860 micuţa scoală din Rasova la care preda tatăl său şi care la momentul acela avea numai puţin peste 10 elevi. Se mută apoi la şcoala din Alimanu unde o cunoaşte pe cea care avea să-I fie soţie şi mamă compozitorului Ioan D. Chirescu. În anul 1867 este preoţit şi se întoarce ca preot paroh la biserica din Rasova şi învăţător la şcoala din sat.

În anul 1870, la 12 Octombrie, ia naştere “Societatea română de cultură şi limbă din Silistra” ce avea ca scop: ”a ajuta comunitatea română şi eforia şcoalelor române de aice […] protejând şcoalele urbane şi rurale din toată Dobrogea.” Unul dintre membrii fondatori înscrişi în statutul societăţii este: “Preot Chirescu din Rasovata”.

Întâlnim “Rasovata”, cu terminaţiunea bulgărească “ta”, odată în statutele Societăţii şi de vreo două ori în manuscrisele rămase de la Petrescu (alternând cu Rasova); de asemenea în harta lui Ionescu de la Brad. Rasova însă a fost totdeauna sat curat românesc şi românii nu i-au spus niciodată altfel decât “Rasova” sau “Raşova (cuvânt vădit înrudit cu “Ruşava” (Orşova ) cu înţelesul arhaic de «Roşia», iar uneori şi “Râsânata”, forma ce o găsim în articolul d-lui D. Niţescu, institutor din Tulcea în articolul «Dobrogea în ajunul anexarii», din «Dunărea de jos», Galati, No.12 din August 1909, p. 13 «Intr’o zi aud pe mama zicând tatei: Niţă, un băet avem. Sa-l dăm La scoală la Râsânata (Rasova) ori la Cernauda (Cernavoda), să înveţe şi el ceva, măcar cum să se roage lui Dumnezeu».”[6]

 G.H.


[1] Academia Româna, Institutul de Istorie „N. Iorga”, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Volumul 6 : 1852-1856, Bucureşti, 2010

[2] Idem 1

[3] C. Allard, La Bulgarie orientale, Paris, 1864

[4] Idem 1

[5] Analele Dobrogei : Revista Societăţii Culturale Dobrogene, nr. 10, 1929

[6] Analele Dobrogei : Revista Societăţii Culturale Dobrogene, nr. 3, 1920

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zona Orasului și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Comuna Rasova – Partea I

  1. Pingback: Despre numele oraşului Cernavodă | Cernavoda Blog

  2. rasovean zice:

    frumoasa istorie a avut RASOVA.o comuna candva curata sufleteste ,in ziua de azi predomina saracia,mizeria,minciuna si curvarasia.nu cunosc nici unul la suta de unde provin,si ce rol a jucat loc.rasova in istorie.ma bucur ca mai sunt oameni care descriu o parte de istorie din ROMANIA NOASTRA.multumiri

    Apreciază

    • MITU STEFAN zice:

      AR FI FRUMOS CA IN SCOLILE PRIMARE SA SE DEA SPRE LECTURA ACEST DOCUMENT , CA SI ALTELE , DESPRE COMUNA NATALA ,.Eu nu am putut avea aceasta mare onoare sa cunosc istoria Rasovei , poate cineve va avea initiativa , macar in particular

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s