Colonia de muncă Columbia – Cernavodă

După cel de-al doilea război mondial, tancurile comuniste aduc asupra României “moartea roşie”. La 5 ani după fatidica zi de 23 august 1944, regimul stalinist alege, ca una dintre metodele de eliminare a românilor incomozi, preluarea unei idei vechi de aproape 100 de ani: construirea unui canal navigabil între Cernavodă şi Constanţa. Dobrogea avea să fie folosită ca lagăr de exterminare pentru duşmanii regimului impus de la Moscova, cu complicitatea tacită a aşa zişilor democraţi occidentali.

În mai 1949 era dat semnalul de începere a lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şantier de 70 de kilometri ce urma să fie realizat “cu sapa şi lopata”. Lucrările însă aveau au fost abandonate în 1953, dar şantierul canalului din perioada 1949-1953 avea să fie mormânt pentru intelectualii şi clasa politică ai României ce nu au dorit să se încline în faţa ocupaţiei ruseşti.

Pe toată lungimea canalului care taie judeţul pe din două erau lagăre de concentrare, în care deţinuţii politici îşi efectuau pedeapsa de ani grei de temniţă prin muncă forţată. Condiţiile erau inimaginabile: oamenii erau torturaţi şi ţinuţi flămânzi în barăci neîncălzite, treziţi de la ora 4.00, trimişi în marş la locul de muncă distanţă de zeci de kilometri şi munciţi până la epuizare, indiferent de vreme. Bolile făceau ravagii, iar deţinuţii – atât bărbaţi, cât şi femei – erau seceraţi de munca fără repaus, lipsa de medicamente şi tratamentul inuman la care erau supuşi.

Toate aceste tabere de muncă forţată aveau la conducere oameni de o aprigă cruzime. Ferocitatea torţionarilor a determinat chiar şi autorităţile comuniste să se delimiteze de „abuzurile de la Canal“. Ironia sorţii, torţionarii au fost traşi la răspundere chiar de către autorii morali ai exterminării, într-un proces de răsunet de la finele anului 1954. Mulţi dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi executaţi.

Una dintre cele mai mari astfel de colonii de muncă forţată funcţiona la Cernavodă. În anul 1947 statul naţionalizează Rafinăria Columbia şi Fabrica de Ciment din localitate. Dat fiind că rafinăria nu prea mai avea sursă de petrol încă de la începutul celui de-al doilea război mondial, este închisă iar în 1949 pe terenul şi în clădirile rafinăriei ia naştere colonia de munca Columbia.

Cernavoda Blog vă prezintă în acest articol câteva documente din arhiva servicilor secrete britanice. Este vorba despre o serie de rapoarte informative care vorbesc despre colonia de muncă Columbia şi oraşul Cernavodă. Primul dintre aceste documente este catalogat cu nr. 2285 şi este din data de 11 Iulie 1951. Sursele raportului sunt considerate “fairy reliable” şi informaţile, deşi neconfirmate, “probably true”. Iată traducerea raportului:

“O tabără numită “Colonia Muncitorească Columbia” (Unitatea de muncă nr. 2 sau UM2) este situată lângă fabrica de ciment Cernavodă, pe malul Dunării.

Muncitorii sunt împărţiţi în trei categorii: muncitori liberi, prizonieri politici şi soldaţi trimişi la muncă din cauza originii burgheze ( sau pentru că au luptat în campania împotriva Rusiei). Fiecare dintre aceste categorii este cazată în sectoare separate ale taberei şi izolate unele de celelalte.

Sunt aproximativ 1200 de bărbaţi şi 300 de femei prizonieri politici în tabăra UM 2. Ei locuiesc în 15 barăci cu 100 de paturi fiecare. În afară de paturi, care sunt din lemn şi acoperite cu saltele din paie, fiecare baracă are o sobă pe cărbuni şi portretele lui Stalin şi a liderilor comunişti români.

Prizonierii sunt treziţi la ora 04:30 şi, după micul dejun format din cafea râncedă şi 500 de grame de pâine, pornesc pe jos spre şantier, excortaţi de gardieni cu câini. Munca durează de la 06:00 până la 19:00, cu o pauză de jumătate de oră pentru prânz. Prizonierii, în grupuri de 50-70 de persoane bărbaţi şi femei, lucrează la excavarea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Au fost stabilite “norme” de muncă zilnică pentru fiecare prizonier. Fiecare trebuie să sape cel puţin 6 metri de pământ greu pe zi. Tineri de 15-18 ani trebuie să transporte cel puţin 50 de încărcături de piatră pe o distanţă de 200-300 de metri pe zi.

Şantierul este înconjurat cu sârmă ghimpată şi păzit de două mitraliere fixe. Gardienii, însoţiţi de câini, au ordin să tragă fără avertisment către orice persoană care încearcă să se apropie de şantier sau de tabără. Orice încercare de conversaţie între prizonieri, în afară de cele legate de muncă, este pedepsită sever.

O fată din tabără, Faur Vasilica, a fost trimisă la închisoarea Ocnele Mari, în mai 1951, pentru că a adresat “cuvinete afectuoase” lui “ARO” un câine al gardienilor. Faur Vasilica fusese condamnată la muncă forţată la canal, împreună cu mai mulţi colegi de-ai săi, pentru că vizionase un film american la Institutul Cultural American din Bucureşti în 1950.

Toţi prizonierii, bărbaţi şi femei, sunt desculţi, iar bărbaţii sunt raşi în cap.

La ora 19:00 “normele” sunt verificate şi prizonierii merg înapoi spre tabără pentru masa de seară de la ora 20:00. După aceea, sunt adunaţi pentru “cursul de reeducare politcă”, condus de locotenentul Filip, şeful “activităţilor culturale”. La ora 22:00 prizonierii merg înapoi în barăci care sunt apoi încuiate şi toate luminile stinse.

Lămpi puternice luminează tabăra şi gardieni înarmaţi patrulează printre barăci şi în jurul taberei. Linişte completă peste tot.

Prizonierii care se îmbolnăvesc, şi îmbolnăvirile sunt foarte dese în aceste condiţii, sunt duşi la o baracă spital din interiorul taberei. Cazurile serioase sunt trimise la Bucureşti la barăcile spital din Ghencea, unde este UM 1.

Data observaţiei: primăvara 1951

Sursa: de încredere

Informaţia: probabil adevărată, neconfirmată”

Un al doilea raport, cu nr. 2291, vorbeşte despre conducerea coloniei de muncă Columbia şi despre câţiva dintre prizonierii de acolo.

“Unitatea de muncă nr. 2 din Cernavoda, numită şi “unitatea morţii” de către prizonieri, este condusă de oameni temuţi pentru brutalitatea şi cruzimea lor.

Comandantul taberei este un anume capitan Gherasim; adjunctul lui Oana, are însă mai multă autoritate. Oana, un sadic, specialist în torturat prizonieri şi în lichidarea elementelor considerate periculoase. Este foarte interesat de femei şi a profitat de poziţia sa pentru a seduce mai multe tinere femei şi fete dintre prizoniere. Mai multe fete de vârstă şcolară, care nu a fost dispuse să îi cedeze, au fost trimise la închisoarea de la Ocnele Mari.

Ofiţerul de miliţie locotenent Florea este asistentul lui Oana.

Dacă nu realizează “normele de muncă” prizonierii sunt privaţi de mâncare şi trebuie să îşi petreacă noaptea în baraca de detenţie, fără pat sau pături. Cei care îşi depăşesc norma primesc permisiunea de a trimite cărţi poştale către familie, şi să primească un pachet de 5 kilograme de mâncare sau haine de la familie, cu un permis special de la “Securitatea”.

Membrii Partidului Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu sunt foarte numeroşi printre condamnaţi. Sunt de asemenea aproximativ 500 de ţărani din Vlaşca, care în septembrie 1950 s-au opus autorităţilor comuniste care vroiau să le naţionalizeze grânarele.

Următorii intelectuali prestează muncă forţată în lagărul U.M. 2 Cernavoda:

CRISTESCU-PLĂPUMARU Gheorghe, 78 de ani, lider social-democrat; FRIMU, inginer, fost campion naţional la bob; Colonel VOINESCU, fost comandant al unităţii de vânători de munte din Braşov; BREDIGER Wolfgang, inginer din Bucureşti, coordonează tehnic munca prizonierilor; BADARU Alexandru, inginer, fost angajat al Companiei de Cărbuni din Petroşani; inginer DADAEF; inginer RUJMANICA; inginer VERONA; domnişoara MISCHIE Monica (soţul ei este la U.M. 4 Capul Midia); Doctor BABACA din Bucureşti. Domnişoara MONITOR Magda, soprană de la Opera din Cluj; preot BARBU, preot ortodox din Craiova; domnişoara Doly, fostă angajată a Casei Regale.

GUIMAN Aurel, un ţăran din Poiana Ţapului-Prahova, care a fost condamnat pentru că nu a tratat cuviincios pe secretarul de partid din localitate; KENZEl Franz, fost duncţionar şi CARTES Tibere din Salonta-Transilvania.

Data observaţiei: primăvara 1951

Sursa: de obicei de încredere

Informaţia: Probabil adevărată, neconfirmată

Un al treilea document, ce are nr. 13072, este datat 20 decembrie 1951 şi are ca sursă de informaţii refugiaţi români ajunşi la Paris, prezintă în detaliu organizarea taberei de muncă U.M.2 de la Cernavodă.

“1. Poziţia şi organizarea taberei.

Tabăra de prizonieri este plasată la baza dealului din spatele fabricii de ciment în partea de est a Cernavodei. Un drum duce de la tabără la port, langă un pod.

Tabăra este compusă din zece barăci.

În fiecare baracă sunt două dormitoare cu apă, paturi cu saltele, pături. Este şi curent electric. Sunt o sală de mese, o infirmerie şi difuzoare. La sosire fiecare prizonier primeşte o cratiţă mică din care să mănânce şi un ibric, o lingură şi o furculiţă.

2. Numărul prizonierilor din tabără.

a) La începutul lui iulie 1951 a sosit primul convoi de femei, erau deja 800 de bărbaţi în tabără. Pentru a caza cele 70 de femei, bărbaţii au fost scoşi din barăci. Le-a fost strict interzis să comunice cu femeile. Mai târziu bărbaţii au fost separaţi de femei şi mutaţi în nişte clădiri aflate mai la distanţă.

Pe 9 iulie 1951 au sosit alte 5 femei. Aceste femei au fost martore în procesul de spionaj la care pilotul de navă CIOBANU şi căpitanul de navă VÂLSAN au fost condamnaţi la moarte.

Notă: Când urma să sosească un nou lot de prizonieri, acest lucru era anunţat la difuzoare, iar prizonierilor li se reamintea că este strict interzis să comunice cu nou sosiţii. Prizonierii prezenţi erau puşi să manânce repede şi duşi în dormitoare înainte să sosească cei noi. Trenul de Bucureşti sosea la Cernavoda la 18:30. La sosirea în tabără prizonierii erau duşi la sala de mese şi apoi apoi la dormitoare. Li se dădeau apoi articolele menţionate mai sus şi li se trasau îndatoririle.

În ziua de 4 iulie 1951, când prizonierii au ajuns la dormitoare, “bărboşii” îi aşteptau cu nerăbdare, curioşi să vadă cine sunt. Una dintre noile prizoniere a recunoscut între cei mai vechi o cunoştinţă şi l-a salutat. A întrebat în franceză de unde a venit. […] a fost terifiat de faptul că a vorbit în franceză şi i-a transmis sa nu mai facă niciodată asta. […]

Pe 1 septembrie 1950, a sosit toată populaţia satului Vlaşca care s-a opus guvernului.

La începutul lui septembrie 1950 erau 180 de femei şi 1200 de bărbaţi în tabără. În acest moment 30 de femei au fost trimise în altă tabără şi 100 de bărbaţi au fost trimişi la noua tabără “kilometrul 4” în apropiere de Cernavoda.

3. Regimul femeilor prizonier.

Majoritatea prizonierilor de la tabăra din Cernavoda lucrau la săparea, încărcarea şi descărcarea pământului în vagoane.

Liderii echipelor erau desemnaţi de către prizonieri din rândul lor.

Conducerea Canalului a trimis “Normatori” la şantier pentru a superviza munca şi a număra prizonierii.”

G.H.




Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Canalul Dunare-Marea neagra și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s