Industria oraşului Cernavodă în perioada interbelică

Având condiţii excelente, oraşul Cernavodă a fost un loc ales cu predilecţie de industriaşi. Oraşul dispunea de un excelent vad comunicaţional, având la dispoziţie atât linia ferată cât şi ieşirea la Dunăre, dispunea de materii prime naturale de bună calitate şi se afla la o distanţă nu prea mare atât de portul Constanţa cât şi de Bucureşti. Astfel că, aşa cum am văzut, la începutul secolului XX, în Cernavodă, apar mai multe fabrici importante şi localitatea se transformă dintr-un micuţ târg la răscruce de drumuri în unul dintre cele mai puternic industrializate oraşe din Dobrogea şi chiar din întreaga ţară.

În anul 1935, din punct de vedere economic, oraşul stătea foarte bine, având nu mai puţin de cinci fabrici mari care acaparau aproximativ 70% din forţa de muncă a oraşului, iar pe deasupra îşi aduceau aportul la bunăstarea oraşului.
Photobucket
Fabrica de şuruburi “Japy Willard Herzog & Co”, a construit mai multe locuinţe de serviciu pentru principalii săi angajaţi, iar pentru cei cu salarii mai mici a înfiinţat un economat numit “Alinarea” ce îi ajuta cu mâncare şi haine la preţuri foarte mici. Sindicatul şi conducerea fabricii de şuruburi susţinea şi mişcarea sportivă locală, “şurubarii” având o echipă de fotbal, una de rugby şi centru de box, haltere şi şah. De asemenea, Fabrica de Ciment “Ideal” avea grijă de angajaţii săi construindu-le case, dar şi de întreaga activitate a oraşului, donând mare parte din cimentul utilizat la acţiuni edilitare. Tot fabrica de ciment a fost cea care a construit stadionul care şi astăzi poartă numele de “Ideal” deşi foarte mulţi cernavodeni au uitat că, într-un timp, acesta era numele fabricii de ciment. Din numărul 4 al săptămânalului Danubiu aflăm, printr-o reproducere a unui articol din ziarul Cuvântul Bisericesc, Anul IV Nr. I, care apărea la Călăraşi, că preotul Gheorghe N. Jones şi cetăţenii oraşului Călăraşi aduc mulţumiri Fabricii de Ciment Portland pentru donaţia făcută pentru construirea Bisericii Sf. Gheorghe din localitate. “<<Relevez buna voinţă a Fabricei de Ciment Portland dela care am obţinut un ajutor de 10.000 lei. Am adus mulţumiri Fabricei Portland, în numele comitetului pentru ajutorul ce ni s-a dat.>> Acestea sunt cuvintele pe care Preotul Erarh Gh. N. Jones preşedintele comitetului de construcţie al bisericei Sf. Gheorghe le-a rostit la “darea de seamă” din luna Ianuarie. Concursul pe care Fabrica de Ciment l-a dat Călăreşenilor face parte din marea serie de binefaceri pe care această instituţie particulară o susţine cu toată criza acută ce bântuie.”

Photobucket
Bineînţeles că un aport deosebit la bunăstarea oraşului îl are şi Fabrica de prelucrare a Petrolului “Columbia”. Bătrânii încă îşi mai aduc aminte de rafinăria ce se întindea pe câteva hectare înspre zona numită “Zăvoi”. Rafinăria era un complex imens pentru acele vremuri, având conducte de suprafaţă, cazane sub presiune, rampe de distribuţie, decantoare, depozite de prelucrate, clădiri administrative cu un impunător pavilion al directorului şi dispunea chiar de o centrală telefonică proprie, cu linii interne şi internaţionale. Rafinăria primea petrolul brut pe care-l prelucra într-o gamă variată de produse finite, ce erau mai apoi expediate spre ţări din amontele fluviului. “Iernile deosebit de geroase, când Dunărea îngheţa, făcea ca petrolierele sub pavilion străin să ierneze la Cernavodă, într-un mic golf amenajat, cu dane de acostare, cu personal de uscat care deservea navele. Micul golf petrolier de la Cernavodă şi toată zona de verigi se va numi până în zilele noastre “Găzarul”. Ani de-a rândul, rafinăria a prosperat, a plătit salarii bune, şi a adus prosperitate oraşului. Pentru a crea o ambianţă plăcută partenerilor de afaceri, directorul Rozeanu, nimeni altul decât tatăl multiplei campioane mondiale de tenis de masă Angelica Rozeanu, avea un colţ de vis, de intimitate la întâlnirea străzilor Ovidiu cu Carol în plin centru oraşului […] Toate camerele erau cu deschidere spre salonul de protocol unde aveau loc contractările, recepţiile şi câte altele, banchete ce se făceau între partenerii de afaceri, bucurându-se de ospitalitatea directorului, ospitalitate proverbială românească…”[1]

Dar cele trei mari fabrici nu erau singurele industrii din oraş. Mai exista o foarte puternică fabrică de ţiglă şi cărămidă, unde se fabrica al doilea brand al oraşului, după cimentul “Portland”, “Ţiglă de Puşchilă”. Ţiglele produse de fabrica industriaşului Puşchilă erau unele dintre cele mai bune din ţară, Fabrica de la Jimbolia, care avea o mare tradiţie în producţia de ţiglă şi teracotă, a ajuns aproape în faliment după intrarea pe piaţă a ţiglei produse la Cernavodă.

Tot în oraş funcţionau la acea dată nu mai puţin de trei mori, la care se strângeau oameni de pe o rază de 40 de kilometri pentru a măcina porumbul şi grâul. Printre acestea era Moara Suditu, care avea şi o presă de ulei, şi despre care se spune că în perioada septembrie 1934-august 1935 a funcţionat non-stop măcinând atât producţia nouă cât şi producţiile anilor anteriori stocate în hangare. În paginile publicaţiei Danubiu îşi face reclamă în permanenţă Moara Industria Românească, ce aparţinea liderului local al Partidului Naţional Ţărănesc, Gheorghe Calamară.

La noul local de şcoală, construit în 1935, şi care este în picioare şi astăzi, un aport excepţional l-a avut şi industria locală: “Localul a costat 3 294 369 lei. Această sumă s-a completat astfel: Ministerul Educaţiei Naţionale 200 000 lei; Prefectura jud. Constanţa 450 000 lei; Primăria Comunei 955 104 lei; Fabrica de Ciment, 278 600 lei, valoarea cimentului donat; Fabrica Metalurgică 80 791 lei, valoarea fierului donat, precum şi din taxele indirecte la pâine, carne etc. 1 329 874 lei”[2]

Oraşul Cernavodă dispunea în apropierea localităţii de o suprafaţă de aproximativ 7000 de hectare de teren arabil, pe care se cultivau în general cereale şi viţă de vie. Se producea chiar un vin considerat de specialişti de calitate medie.
Photobucket
Cernavodă era un port fluvial destul de important în perioada interbelică fiind un important nod de comerţ. Zilnic erau încărcate zeci de nave cu ciment, produse metalurgice, produse petroliere, cereale şi alte produse exportabile ale oraşului. În portul Cernavodă opreau aproape toate navele comerciale ce coborau pe Dunăre pentru a îşi vinde produse aici sau pentru a le transporta pe uscat până la Constanţa. Kerez Hazarim era singurul armator local, care deţinea un remorcher şi o barjă.

Pe malul cernavodean al Dunării şi în Balta Ialomiţei locuitorii oraşului practicau intens pescuitul, iar multe dintre sectoarele Dunării erau concesionate unor întreprinzători locali. Până la începutul celui de-al doilea război mondial Teodor Ceacalopol avea concesionat un sector de peste 100 de km pe Dunăre, precum şi multe lacuri.

Pe lângă acestea, din publicaţia Danubiu aflăm că oraşul mai avea şi: o bancă numită “Cernavoda”, o cooperativă de ajutor reciproc, un Sfat Negustoresc, doua pieţe de alimente, un obor de cereale şi animale, o livadă comunală şi o asociaţie locală a crescătorilor de animale.

Lucrarea “O publicaţie necunoscută pentru cercetători: Danubiu – Fişă monografică” – G.H.


[1] STAVRU TEODOROF, Vasile; Puntea dintre zări – Cernavoda dragostea mea; editura Dobrogea, Constanţa, 1996, pag. 27

[2] MUŞAT, Ioan; Istoricul oraşului Cernavoda, Bucureşti, Tipografia Viaţa Literară, 1938, pag. 68-69

Photobucket

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Istoria Orasului și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s