Lacrimi să umple un canal

După ce traversezi Podul de la Cernavodă, venind dinspre Bucureşti, poţi vedea, ca într-o expoziţie, pe celălalt deal o mare parte din oraşul Cernavodă. Undeva în stânga, paralel cu Dealul Sofia (“casa milenară a Gânditorului) se întinde Cimitirul Ortodox din localitate.
Puţini ştiu că acest cimitir are o parte uitată parcă de administraţie, o parte în care buruienile şi “oţetarii dobrogeni” au crescut într-un mod sinistru, pentru a ascunde parcă istoria tragica a celor care îşi dorm somnul veşnic.
În această parte a cimitirului crucile putrezite nu au nume iar bătrânii Cernavodei sunt singurii care îşi mai amintesc ca acolo sunt îngropaţi “oameni de seamă”, boieri, oameni politici şi chiar cărturari. Este locul de veci al deţinuţiilor politici condamnaţi la moarte în mlăştinile Văii Carasu şi în Colonia Columbia.
Am încercat să găsesc în Cernavodă persoane care îşi amintesc de anii în care Gheorghiu-Dej a decis construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră cu “sapa şi lopata”, sau mai bine zis exterminarea deţinuţilor politici. Am fost îndrumat către mai multe persoane mai în vârstă şi spre norocul meu, o rudă m-a îndrumat spre un vecin de-al său, “Nea Ducu Cu Măgarii”.
“Nea Ducu Cu Măgarii” locuieşte chiar pe Dealul Sofia, undeva între cimitirul ortodox şi locul în care a fost descoperit Gânditorul, şi de cum am ajuns la poarta gospodăriei acestui domn am observat cotiga mică şi cei doi măgaruşi care i-au atras “supranumele”. M-am prezentat şi am încercat să îi explic c-am despre ce aş vrea să discut cu dânsul, mă privea însă circumspect şi părea că nu prea înţelege ce doresc. Faţa i s-a luminat când a auzit: “Aş dori să îmi povestiţi ce vă amintiţi de vremea când aici jos în Columbia erau deţinuţii de la Canal…”

Nea Ducu: Ai mei au venit prin ’31 în Cernavodă, din Câmpia Bărăganului, din satul Cruceşti, pentru că tatăl meu avea nişte fraţi aici în Cernavodă care veniseră cu ceva timp mai în urmă. Aveau şapte copii iar eu m-am născut aici, în ’34. Tata a primit de la un frate de-al său terenul asta pe care e casa acum, iar de aici se vedea atunci când nu erau clădiri din astea mari, la barăcile din Columbia.

R: Vă mai amintiţi când au fost aduşi în Columbia deţinuţii?

Nea Ducu: Imediat după război (nr. 1950), au venit întâi soldaţi şi alţi muncitori care au modificat curtea fabricii de petrol (nr. fosta Rafinărie Columbia) şi au facut-o puşcărie. Au mai făcut nişte barăci, au tras gard cu sârmă ghimpată, ca la puşcărie. Ţin minte ca locuitorii din Cernavodă nu prea ştiau ce se face acolo, dar exista aşa un sentiment ca nu e de bine. Am văzut cu fraţii mei când au adus primii deţinuţi de la gară, excortaţi de miliţieni înarmaţi şi îmi amintesc că majoritatea dintre ei erau bătrani cu bărbi mari şi stufoase aşa.
Mama mea era un fel de bucătăreasă la Fabrica de Şuruburi, şi într-o zi au venit aştia de pe la partid şi le-au spus că o să vină muncitori în Columbia şi o să trebuiască să facă mâncare pentru ei. Noi eram opt fraţi acasă şi mama ne aducea tot timpul mâncare şi alimente de la bucătărie de la ea, iar atunci când a auzit că vin muncitori s-a gândit că o sa fie mai multă mâncare bună şi o sa aibă ce să ne aducă şi nouă. Nu a fost însă aşa.

R: Ce ştiau cernavodenii despre deţinuţi?

Nea Ducu: Păi majoritatea credeam că sunt criminali şi hoţi aduşi să construiască Canalul, şi ni se părea bine că sunt pedepsiţi astfel. Mai apoi, au început să vină rude de ale lor şi am aflat că unii erau “boieri mari” chiar şi de pe la Bucureşti.
Photobucket

R: Erau mulţi deţinuţi?

Nea Ducu: Păi erau aduşi cu trenul în fiecare lună şi erau foarte mulţi (nr. aprox. 6000). Plecau dimineaţa din Columbia pe jos pănă la mlăştini unde săpau canalul şi era mare gălăgie, lăsau un nor de praf în urma lor. Erau şi femei deţinute, care erau ţinute separat de bărbaţi şi care nu mergeau la munca la Canal ci erau puse să muncească prin colonie.

R: Încercau deţinuţii să evadeze?

Nea Ducu: Cum sa nu, foarte mulţi. Unii săreau în Dunăre şi încercau să o treacă înot, alţii o luau la fugă spre oraş sau spre Seimeni. Cum evada câte unul, veneau miliţieni înarmaţi şi răscoleau toate casele din Cernavodă. Eu şi fratele meu Marian, căram cu căruţa mâncare de la cantina unde o faceau mama şi femeile în Colonie. Odată a venit o boieroaică şi ne-a spus că ne umple de aur dacă îl ajutăm pe soţul sau fratele ei, nu mai ţin minte, să se bage în unul dintre butoaiele goale de mâncare şi să-l scoatem afară. Dar nouă ne-a fost foarte frică pentru că ştiam că dacă ne prind ne înpuşcă pe loc. După câteva zile am auzit ca un alt baiat care era pe o căruţă ce căra mâncare l-a scos pe ala afară şi nu a fost prins, nu ştiu cât i-a dat boieroaica.

R: Îi ajutau cernavodenii pe deţinuti să evadeze? Nu le era teamă?

Nea Ducu: Pai unora le era teamă şi nu se băgau, dar erau mulţi care făceau bani din treaba asta. Unii chiar îi adăposteu în casă dupa ce evadau iar alţii le găzduiau pe rudele acestora. Mai erau mulţi localnici, dintre cei care intrau în Colonie, care făceau bani buni băgând pachete de la rude pentru deţinuţi. Ştiu că deţinuţii aveau dreptul la vizite, dar câteodată, când evadau unii sau se întâmpla ceva, li se tăiau pentru o perioada aşa că rudele lor apelau la cei care intrau pe acolo pentru a le trimite ţigări şi diverse alimente.

R: Nu era foarte bună mâncarea pe care o primeau deţinuţii, nu?

Nea Ducu: Era o porcărie! Ţin minte ca într-un an, noi aveam gradină de cartofi dincolo în Baltă (nr. Balta Ialomiţei) , şi am făcut mulţi cartofi, iar mama mai lua câteodată câţiva şi îi ducea acolo la cantină ca să mai adauge la mâncarea deţinuţilor. De cele mai multe ori li se făcea o supă de cartofi, la care se puneau 5-6 cartofi la ditamai cazanul de mâncare. Din cauza asta mureau foarte mulţi deţinuţi, pentru că munceau toată ziua iar mâncarea era foarte puţină şi slabă.
Câteodată mai veneau rude ale deţinuţilor care mai aduceau, fără să ştie nimeni de la partid, alimente pentru cantină. Ştiu ca o femeie a fost prinsă şi mi se pare că a ajuns şi ea în colonie.

R: Mureau foarte mulţi deţinuţi?

Nea Ducu: Mureau, pentru că munceau mult, mâncare foarte puţină, câteodată nici foarte multă apă de baut nu primeau. Mama ne mai avertiza când mergeam în colonie să avem grjă să nu luăm vreo boală de acolo. În fiecare săptămână erau căruţe care duceau morţi în cimitir, fie de la Canal unde lucrau şi cădeau frânţi, fie din colonie. Iarna mureau foarte mulţi că era frig şi nu aveau căldură în barăci aproape deloc. E sectorul ala în cimitir unde sunt îngropaţi numai deţinuţi. Erau îngropaţi în cutii de lemn unul peste altul şi le puneau o cruce de lemn pe care nu scria nimic. Pe mormintele mai vechi creştea iarba şi nu se mai ştia unde e mormânt şi când săpau un mormânt nou dădeau peste altul mai vechi, aşa că aruncau coşciugul pe celălalt. Nu li se făcea nici slujbă iar groapa era săpata tot de deţinuţi.
Ştiu că, mult mai târziu, era o cucoană de pe la Vâlcea care venea şi îşi plangea acolo tatăl mort. Plângea pe la toate crucile că nu ştia unde este îngropat.

R: Ştiu ca în 1954 s-au oprit lucrările la Canal şi colonia a fost dezafectată. Ce a fost după aceea?

Nea Ducu: Atunci în ’54, au plecat toţi deţinuţii şi parcă după ce au plecat ei în oraş s-a lăsat linişte. Nu mai erau nici deţinuţi, nici miliţieni şi nici rudele deţinuţilor. Mai veneau decât unele rude în cimitir să-i plângă pe cei morţi. În fostele barăci s-au mutat după aceea familii din astea de ţigani care nu aveau pe unde sta iar mai târziu au construit nişte blocuri.
Când au început iar construcţia la Canal, îi spuneam lu’ nevasta’mea că iar o să aducă deţinuţi şi iar începe nebunia, dar atunci au venit cu maşinarii moderne şi l-au făcut.
Eu cred ca din cauza asta au murit şi mulţi comunişti, probabil că i-a batut Dumnezeu pentru aştia care au murit aici. Şi după ce au murit nici macar nu i-au îngropat cum trebuie cu preot şi tot ce trebuie creştineşte, ci i-au aruncat acolo de nici nu ştii care unde este.

În 1994, chiar în acea zonă veche a Cimitirului Ortodox, începe construcţia unei biserici. Săpăturile pentru fundaţie scot la iveala zeci de saci de oseminte umane ingropate de-a valma.

G.H.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Interviuri și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Lacrimi să umple un canal

  1. evelina zice:

    foarte tare interviu ma george! cate poti afla de la un batran! de fapt ei sunt inteleptii orasului si ei cunosc mai mult decat tot ce e scris 🙂 te pup

    Apreciază

  2. sever zice:

    proasta trebuie sa fi tu Evelino. Adica tu pana in anul de gratie 2000..nu stiai ce-i cu comunismul si crimele lui in tara in care te-ai nascut? Pai din ce familie faci parte? de comunisti, de lingai fricosi sau indiferenti?

    Apreciază

    • cernavodean zice:

      Te rog frumos ca pe viitor sa iti cenzurezi putin limbajul. Am vrut sa iti cenzurez comment-ul dar m-am gandit ca dupa o sa imi sari in cap ca sunt comunist, ca ingradesc dreptul la libera exprimare, ca accept numai comment-uri care ne lauda „blogul ce si-a depasit norma pe luna aceasta pe internetul proletar si multilateral dezvoltat” etc. Deci libertate „fascisto-capitalista” sa spui ce vrei, da mai bine ne spui daca ti-a placut interviul…

      Apreciază

  3. roxyana zice:

    bravo george!
    te-ai tinut de cuvant:) frumos si spor la treaba:)

    Apreciază

  4. Carmen zice:

    Foarte frumos!! Abia astept urmatorul reportaj 😀 succes

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s