Fiii Cernavodei: prof. Axinte Comănescu

“Omul sfinţeşte locul” – spune un vechi proverb românesc. De cele mai multe ori valoarea locurilor este dată de oamenii care le locuiesc. Fiecare comunitate are oamenii săi de bază care se dedică în diferite moduri pentru bunăstarea acesteia. Aceşti oameni se simt strâns legaţi de locul în care trăiesc şi sunt permanent implicaţi în activitatea acestuia.
Un astfel de om este, pentru oraşul Cernavodă, domnul profesor Axinte Comănescu. Pe lângă sutele de elevi pe care i-a învăţat tainele istoriei de-a lungul carierei sale didactice, domnul Comănescu s-a implicat activ în viaţa comunităţii de langă podul lui Saligny.
Secretar de redacţie şi redactor-şef la primele gazete cernavodene: Gazeta de Cernavodă (1993) şi Informaţia Cernavodei (1994), unul dintre cei care s-au luptat pentru înfiinţarea unui muzeu local şi pentru valorificarea bogăţiilor istorice şi culturale ale oraşului, director al Casei de Cultură, săpături la cetatea Axiopolis, plus multe altele, pot fi trecute în CV-ul de “Fiu al Cernavodei” al domnului profesor Axinte Comănescu.

R: Cum aţi descoperit oraşul Cernavodă şi cum arăta el la acea dată?

Axinte Comănescu: Am ajuns în Cernavodă în anul 1959, repartizat fiind ca profesor de istorie şi director adjunct la liceul din localitate. Aici am găsit o comunitate foarte bine închegată din toate punctele de vedere. În oraş existau Fabrica de Ciment şi Fabrica de Şuruburi plus alte câteva obiective economice care aduceau o oarecare bunăstare materială oraşului. Cele două fabrici aveau câte 600-700 de muncitori, în general bărbaţi, mai existând şi o fabrică de textile care acapara în general forţa de muncă de sex feminin. Cernavodă avea la acea vreme trei şcoli generale, cu clasele I-VII cum era atunci, un liceu, un spital foarte bun pentru acea vreme, cu aproape 20 de medici, dintre care 3 chirurgi, avea două parcuri foarte frumoase, un spaţiu de agrement, două stadioane şi două echipe de fotbal. Cultura mergea deasemenea foarte bine, existând o Casă de Cultură puternică ce organiza diferite manifestări culturale. Şi, în ciuda faptului că era poluat de Fabrica de Ciment, în principal, era un oraş foarte curat şi bine întreţinut, primarul de la acea vreme, ca majoritatea primarilor Cernavodei, îşi dădea silinţa ca oraşul să arate pe cât posibil bine. Cum spuneam, era un oraş închegat din toate punctele de vedere, şi un oraş care mie mi-a plăcut foarte mult atunci când am ajuns aici.

R: Înţeleg că era destul de populat. C-am pe ce zonă se întindea?

A.C.: Păi se întindea din zona actulului liceu, pănă pe Dealul Sofia şi în nord până în această zonă a fostei şcoli numărul 4. C-am în acea perioadă centrul oraşului a suferit unele modificări decise de regimul de atunci, şi s-au dărâmat foarte multe clădiri vechi pentru a se construi noi obiective industriale. Pe actuala stradă care duce spre Centrala Nucleară, erau foarte multe case care mai apoi au fost demolate ca să fie construite blocurile socialiste.

R: Dacă ar fi să-l comparaţi la acea vreme cu alte oraşe din Dobrogea, cum l-aţi caracteriza?

A.C.: Exista o competiţie permanentă cu oraşele din zonă, în special cu Medgidia şi Feteşti. În domeniul meu, în învăţământ exista concurenţa în ceea ce priveşte numărul de elevi care reuşeau să între la facultate din fiecare oraş. Mai exista de asemenea o concurenţă în ceea ce priveşte aspectul estetic al oraşelor şi bineînţeles că mai exista şi acea “concurenţă socialistă” în domeniul productivităţii economice. Nu vreau să sune subiectivist dar sunt convins că Cernavodă câştiga aceste “bătălii” pentru că oraşe precum Medgidia sau Feteşti nu dispuneau la acea vreme de infrastructura şi oportunităţile de care se bucura acest oraş.

R: Ştiu că imediat, după ’89, mai precis în 1993, împreună cu domnul primar Tiberiu Birda şi alte câteva persoane, vă ocupaţi de editarea unui ziar local. Cât de interesaţi erau cernavodenii de “informaţie locală”?

A.C.: Erau chiar foarte interesaţi. Dovadă este faptul că ziarul apărea mai întâi lunar, iar mai apoi bilunar. Mai greu a fost la început, dar apoi am beneficiat de aportul mai multor colaboratori, care ne ofereau subiecte şi informaţie brută pentru a o publica în paginile ziarului. Cernavodenii erau foarte interesaţi de problemele de proximitate şi erau încântaţi, cum sunt toţi oamenii de altfel, de faptul că au un instrument prin care îşi pot exprima problemele, părerile sau chiar şi bucuriile. Şi noi, redacţia de la acea vreme, încercam să ne concentrăm pe realizările oamenilor şi ale întreprinzătorilor locali, nu pe cele ale administraţiei locale, pentru că acelea ni se păreau de datoria lor să le rezolve.
Pe lângă acestea, eu, în calitate de profesor de istorie, încercam să le ofer cititorilor, pe lângă informaţiile de actualitate şi o perspectivă asupra bogatei istorii a acestei zone.

R: Ştiu că participaţi pe vremuri, împreună cu elevii dumneavoastră la lucrările din siturile arheologice din jurul Cernavodei. Care este situaţia actuală a acestora?

A.C.: Ca peste tot în ţară banii stau în calea cercetării. În jurul Cernavodei există cimitirul neolitic de pe Dealul Sofia, faleza fosiliferă şi bineînţeles cetatea Axiopolis. În nici unul dintre situri nu se întreprind în acest moment niciun fel de lucrări. La cetatea Axiopolis, unde de-a lungul vremii s-au întreprins foarte puţine lucrări şi unde ar mai fi multe de descoperit, nu se pot face niciun fel de lucrări, din cauza faptului că se află pe terenurile unei unităţi militare. Există acolo în Dealul Hinogului un depozit de armament şi o unitate militară care au ca scop apărarea podului, şi astfel zona devine un obiectiv militar protejat, iar accesul este interzis. În ciuda faptului că au existat mai multe solicitări pentru obţinerea unor autorizaţii de executarea unor săpături în zonă, acestea au fost respinse. Este mare păcat că aceste “bogăţii istorice” nu sunt puse în valoare pentru că pământurile Dobrogei mustesc de vestigii istorice ce aşteaptă să fie descoperite.

R: Eu, care am crescut în Cernavodă, nu am văzut aici niciodată celebra statuetă Gânditorul şi a trebuit să merg la Bucureşti pentru a o vedea. De când nu s-a mai întors Gânditorul acasă?

A.C.: De foarte mult timp. Este normal să se afle la Muzeul Naţional al României pentru că este unul dintre elementele de bază ale istoriei şi culturii naţionale. Dar poate că ar trebui să fie adus şi aici pentru ca toţi cernavodenii să-l poată vedea pentru că este produsul fantastic al acestor pământuri. Avem mai multe reproduceri ale celor două statuete (nr. “Gânditorul” şi “Consoarta”), una dintre ele, mărită de mai multe ori se află în faţa primăriei şi în mărime naturală la muzeul local.
Gânditorul este o capodoperă a creaţiei universale, îmi permit să zic că artiştii de astăzi nu pot egala frumuseţea şi expresivitatea acestei creaţii preistorice. Este unul din multele motive de mândrie ale cernavodenilor.

R: Cât de multe ştiu cernavodenii despre istoria oraşului lor?

A.C.: Din păcate foarte puţin, eu zic că aproximativ 80% dintre ei nu ştiu nimic despre această istorie a locurilor. Am încercat şi încă mai încercăm totuşi să le prezentăm această istorie. Actualmente, împreună cu alţi colegi profesori organizăm un cerc cu teme istorice, folclorice şi religioase în sala de spectacole a Liceului Energetic, care se bucură de o prezenţă numeroasă şi sperăm ca prin intermediul acestuia să le arătăm macar elevilor istoria şi obiceiurile din zona Cernavodei şi a Dobrogei în general.

R: Prin mâinile dumneavoastră au trecut zeci de generaţii de fii ai Cernavodei. Din câte ştiiţi dumneavoastră câţi dintre ei au ales să rămână în oraş şi câţi au preferat să-şi încerce norocul în alte părţi?

A.C.: Cum mulţi dintre ei am păstrat legătura într-un fel s-au altul şi după ce au încetat să îmi mai fie elevi. Însă mulţi dintre ei au ales să părăsească oraşul, majoritatea ca să îşi continue studiile la diferite universităţi din ţară. Nu am fost deloc dezamăgit de acest lucru, m-a întristat însă faptul că după ce şi-au încheiat studiile au ales să nu se mai întoarcă aici. Este însă adevărat şi că unele dintre domeniile în care ei au ales să se specializeze nu pot fi practicate în Cernavodă. Dar asta este firea lucrurilor, şi migrarea normală a populaţiei în aceste vremuri. Şi eu la rândul meu mi-am părăsit locurile natale din cauza meseriei şi mai apoi am ajuns ca Cernavodă să-mi fie casă.

R: Care consideraţi că este forma corectă a numelui oraşului? Cernavoda sau Cernavodă?

A.C.: În momentul de faţă ştiu că în actele oficiale este folosită denumirea de Cernavodă. Există o adevărată istorie a numelui oraşului. În perioada antică era cetatea Axiopolis, care îşi trage numele de la râul ce curgea prin Valea Carasul şi terminaţia grecească a cetăţilor-polis. În perioada dominaţiei otomane era denumirea de Bogaschioi, adică “oraşul de la vărsare”. Iar ceva mai târziu slavii l-au numit Cerna-Voda care înseamnă “apă neagră”. Denumirea de Cernavodă este de dată foarte recentă şi probabil că s-a făcut confuzia cu alte localităţi precum Cuza Vodă, Negru Vodă etc. Cred că forma corectă ce ar trebui să fie utilizată şi în documentele oficiale este Cernavoda.

G.H.

Lacrimi să umple un canal

După ce traversezi Podul de la Cernavodă, venind dinspre Bucureşti, poţi vedea, ca într-o expoziţie, pe celălalt deal o mare parte din oraşul Cernavodă. Undeva în stânga, paralel cu Dealul Sofia (“casa milenară a Gânditorului) se întinde Cimitirul Ortodox din localitate.
Puţini ştiu că acest cimitir are o parte uitată parcă de administraţie, o parte în care buruienile şi “oţetarii dobrogeni” au crescut într-un mod sinistru, pentru a ascunde parcă istoria tragica a celor care îşi dorm somnul veşnic.
În această parte a cimitirului crucile putrezite nu au nume iar bătrânii Cernavodei sunt singurii care îşi mai amintesc ca acolo sunt îngropaţi “oameni de seamă”, boieri, oameni politici şi chiar cărturari. Este locul de veci al deţinuţiilor politici condamnaţi la moarte în mlăştinile Văii Carasu şi în Colonia Columbia.
Am încercat să găsesc în Cernavodă persoane care îşi amintesc de anii în care Gheorghiu-Dej a decis construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră cu “sapa şi lopata”, sau mai bine zis exterminarea deţinuţilor politici. Am fost îndrumat către mai multe persoane mai în vârstă şi spre norocul meu, o rudă m-a îndrumat spre un vecin de-al său, “Nea Ducu Cu Măgarii”.
“Nea Ducu Cu Măgarii” locuieşte chiar pe Dealul Sofia, undeva între cimitirul ortodox şi locul în care a fost descoperit Gânditorul, şi de cum am ajuns la poarta gospodăriei acestui domn am observat cotiga mică şi cei doi măgaruşi care i-au atras “supranumele”. M-am prezentat şi am încercat să îi explic c-am despre ce aş vrea să discut cu dânsul, mă privea însă circumspect şi părea că nu prea înţelege ce doresc. Faţa i s-a luminat când a auzit: “Aş dori să îmi povestiţi ce vă amintiţi de vremea când aici jos în Columbia erau deţinuţii de la Canal…”

Nea Ducu: Ai mei au venit prin ’31 în Cernavodă, din Câmpia Bărăganului, din satul Cruceşti, pentru că tatăl meu avea nişte fraţi aici în Cernavodă care veniseră cu ceva timp mai în urmă. Aveau şapte copii iar eu m-am născut aici, în ’34. Tata a primit de la un frate de-al său terenul asta pe care e casa acum, iar de aici se vedea atunci când nu erau clădiri din astea mari, la barăcile din Columbia.

R: Vă mai amintiţi când au fost aduşi în Columbia deţinuţii?

Nea Ducu: Imediat după război (nr. 1950), au venit întâi soldaţi şi alţi muncitori care au modificat curtea fabricii de petrol (nr. fosta Rafinărie Columbia) şi au facut-o puşcărie. Au mai făcut nişte barăci, au tras gard cu sârmă ghimpată, ca la puşcărie. Ţin minte ca locuitorii din Cernavodă nu prea ştiau ce se face acolo, dar exista aşa un sentiment ca nu e de bine. Am văzut cu fraţii mei când au adus primii deţinuţi de la gară, excortaţi de miliţieni înarmaţi şi îmi amintesc că majoritatea dintre ei erau bătrani cu bărbi mari şi stufoase aşa.
Mama mea era un fel de bucătăreasă la Fabrica de Şuruburi, şi într-o zi au venit aştia de pe la partid şi le-au spus că o să vină muncitori în Columbia şi o să trebuiască să facă mâncare pentru ei. Noi eram opt fraţi acasă şi mama ne aducea tot timpul mâncare şi alimente de la bucătărie de la ea, iar atunci când a auzit că vin muncitori s-a gândit că o sa fie mai multă mâncare bună şi o sa aibă ce să ne aducă şi nouă. Nu a fost însă aşa.

R: Ce ştiau cernavodenii despre deţinuţi?

Nea Ducu: Păi majoritatea credeam că sunt criminali şi hoţi aduşi să construiască Canalul, şi ni se părea bine că sunt pedepsiţi astfel. Mai apoi, au început să vină rude de ale lor şi am aflat că unii erau “boieri mari” chiar şi de pe la Bucureşti.

R: Erau mulţi deţinuţi?

Nea Ducu: Păi erau aduşi cu trenul în fiecare lună şi erau foarte mulţi (nr. aprox. 6000). Plecau dimineaţa din Columbia pe jos pănă la mlăştini unde săpau canalul şi era mare gălăgie, lăsau un nor de praf în urma lor. Erau şi femei deţinute, care erau ţinute separat de bărbaţi şi care nu mergeau la munca la Canal ci erau puse să muncească prin colonie.

R: Încercau deţinuţii să evadeze?

Nea Ducu: Cum sa nu, foarte mulţi. Unii săreau în Dunăre şi încercau să o treacă înot, alţii o luau la fugă spre oraş sau spre Seimeni. Cum evada câte unul, veneau miliţieni înarmaţi şi răscoleau toate casele din Cernavodă. Eu şi fratele meu Marian, căram cu căruţa mâncare de la cantina unde o faceau mama şi femeile în Colonie. Odată a venit o boieroaică şi ne-a spus că ne umple de aur dacă îl ajutăm pe soţul sau fratele ei, nu mai ţin minte, să se bage în unul dintre butoaiele goale de mâncare şi să-l scoatem afară. Dar nouă ne-a fost foarte frică pentru că ştiam că dacă ne prind ne înpuşcă pe loc. După câteva zile am auzit ca un alt baiat care era pe o căruţă ce căra mâncare l-a scos pe ala afară şi nu a fost prins, nu ştiu cât i-a dat boieroaica.

R: Îi ajutau cernavodenii pe deţinuti să evadeze? Nu le era teamă?

Nea Ducu: Pai unora le era teamă şi nu se băgau, dar erau mulţi care făceau bani din treaba asta. Unii chiar îi adăposteu în casă dupa ce evadau iar alţii le găzduiau pe rudele acestora. Mai erau mulţi localnici, dintre cei care intrau în Colonie, care făceau bani buni băgând pachete de la rude pentru deţinuţi. Ştiu că deţinuţii aveau dreptul la vizite, dar câteodată, când evadau unii sau se întâmpla ceva, li se tăiau pentru o perioada aşa că rudele lor apelau la cei care intrau pe acolo pentru a le trimite ţigări şi diverse alimente.

R: Nu era foarte bună mâncarea pe care o primeau deţinuţii, nu?

Nea Ducu: Era o porcărie! Ţin minte ca într-un an, noi aveam gradină de cartofi dincolo în Baltă (nr. Balta Ialomiţei) , şi am făcut mulţi cartofi, iar mama mai lua câteodată câţiva şi îi ducea acolo la cantină ca să mai adauge la mâncarea deţinuţilor. De cele mai multe ori li se făcea o supă de cartofi, la care se puneau 5-6 cartofi la ditamai cazanul de mâncare. Din cauza asta mureau foarte mulţi deţinuţi, pentru că munceau toată ziua iar mâncarea era foarte puţină şi slabă.
Câteodată mai veneau rude ale deţinuţilor care mai aduceau, fără să ştie nimeni de la partid, alimente pentru cantină. Ştiu ca o femeie a fost prinsă şi mi se pare că a ajuns şi ea în colonie.

R: Mureau foarte mulţi deţinuţi?

Nea Ducu: Mureau, pentru că munceau mult, mâncare foarte puţină, câteodată nici foarte multă apă de baut nu primeau. Mama ne mai avertiza când mergeam în colonie să avem grjă să nu luăm vreo boală de acolo. În fiecare săptămână erau căruţe care duceau morţi în cimitir, fie de la Canal unde lucrau şi cădeau frânţi, fie din colonie. Iarna mureau foarte mulţi că era frig şi nu aveau căldură în barăci aproape deloc. E sectorul ala în cimitir unde sunt îngropaţi numai deţinuţi. Erau îngropaţi în cutii de lemn unul peste altul şi le puneau o cruce de lemn pe care nu scria nimic. Pe mormintele mai vechi creştea iarba şi nu se mai ştia unde e mormânt şi când săpau un mormânt nou dădeau peste altul mai vechi, aşa că aruncau coşciugul pe celălalt. Nu li se făcea nici slujbă iar groapa era săpata tot de deţinuţi.
Ştiu că, mult mai târziu, era o cucoană de pe la Vâlcea care venea şi îşi plangea acolo tatăl mort. Plângea pe la toate crucile că nu ştia unde este îngropat.

R: Ştiu ca în 1954 s-au oprit lucrările la Canal şi colonia a fost dezafectată. Ce a fost după aceea?

Nea Ducu: Atunci în ’54, au plecat toţi deţinuţii şi parcă după ce au plecat ei în oraş s-a lăsat linişte. Nu mai erau nici deţinuţi, nici miliţieni şi nici rudele deţinuţilor. Mai veneau decât unele rude în cimitir să-i plângă pe cei morţi. În fostele barăci s-au mutat după aceea familii din astea de ţigani care nu aveau pe unde sta iar mai târziu au construit nişte blocuri.
Când au început iar construcţia la Canal, îi spuneam lu’ nevasta’mea că iar o să aducă deţinuţi şi iar începe nebunia, dar atunci au venit cu maşinarii moderne şi l-au făcut.
Eu cred ca din cauza asta au murit şi mulţi comunişti, probabil că i-a batut Dumnezeu pentru aştia care au murit aici. Şi după ce au murit nici macar nu i-au îngropat cum trebuie cu preot şi tot ce trebuie creştineşte, ci i-au aruncat acolo de nici nu ştii care unde este.

În 1994, chiar în acea zonă veche a Cimitirului Ortodox, începe construcţia unei biserici. Săpăturile pentru fundaţie scot la iveala zeci de saci de oseminte umane ingropate de-a valma.

G.H.