Muncitorii de pe şantierul Cernavodă al Canalului Dunăre-Marea Neagră au salvat importante cantități de materiale amenințate de apele Dunării

Dat fiind că ieri s-au împlinit 30 de ani de la inaugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, şi în aceste zile subiectul „inundațiilor” este de actualitate, Cernavoda Blog vă oferă o poveste de la începutul anului 1950, când primul şantier de construcție a „Magistralei Albastre” era în plină desfăşurare.

Povestea este relatată din două surse. Prima este celebrul ziar de propagandă al Partidului Comunist, iar cea de-a doua este relatarea unuia dintre deținuții din Unitatea de Muncă 2 Colombia de la Cernavodă.

”Muncitorii de pe şantierul Cernavodă al Canalului Dunăre-Marea Neagră au salvat importante cantități de materiale amenințate de apele Dunării

Prin topirea zăpezilor, apele Dunării s-au umflat, spărgând stratul de gheață. Sloiurile purtate cu repeziciune la vale au format pe alocuri zăpoare, adevărate ziduri de ghiață care puneau stavilă apei, de la un mal la celălalt. Asemenea zăpoare s-au format la Oltenița şi la Ghindăreşti, între Cernavodă şi Hârşova.

După ce a fost spart zăporul de la Oltenița, apele au pornit năvalnic înspre Cernavodă. Din cauza zăporului de la Ghindăreşti însă, ele nu puteau curge normal şi se unflau mereu, până la 10-15 cm pe oră.

În portul Cernavodă se aflau depozitate însemnate cantități de scânduri, ciment, carton asfaltat, tablă, smoală şi alte materiale în valoare de milioane de lei, destinate construcției Canalului Dunăre-Marea Neagră. Trebuiau luate măsuri urgente de evacuare a materialelor.

Sectorul de partid din Cernavodă a mobilizat pe muncitorii de pe şantiere, începându-se de îndată operațiunile de evacuare a materialelor. Comitetul Provizoriu al oraşului a dat un important ajutor în această evacuare.

S-a muncit cu greu ziua şi noaptea. Comuniştii erau în frunte. S-au distins în mod deosebit tov.: Dima Valeriu, Carpov Ion, Simionova Maria, Mereuță Ion, Galehin Andrei şi alții.

De neprețuit a fost ajutorul specialiştilor sovietici care, folosind uneltele şi materialele speciale, au reuşit să spargă zăporul. Apele, scăpate din strânsoare, s-au retras de pe țărm, pornind-o la vale.

Muncitorii constructori ai Canalului au dat dovadă şi în această împrejurare de înalt patriotism, de dragoste față de avutul obştesc.”

Ziarul Scânteia, seria III, anul XIX, nr. 1672, Miercuri 1 Martie 1950

„[...] Noaptea următoare frigul avea sa se răzbune pe aceste zile însorite de iarnă. Plutonierul Radu avea sa ne trezească la ora 2 pentru ca se primise telefon că apele o sa crească iar portul o sa fie inundat. Echipa mea a fost dusă de urgență pentru a muta materialele în oraş. Am lucrat până la ora prânzului la încarcarea căruțelor iar următoarele trei zile am fost duşi ca hamali în port pentru a descărca barjele.

[... ] au avut însă ghinionul să trebuiască a scoate grinzile ude ce fuseseră deja inundate. Au primit cizme, dar erau prea scurte pentru înălțimea apei reci. Au stat trei zile scufundați în mâlul rece al Dunării iar sobele din barăci cu greu au putut încălzi deopotrivă oameni şi haine. [...]

În jurul prânzului a ajuns trenul cu noi deținuți iar după ce şi-au luat în primire barăcile au fost aduşi şi ei direct în port. Pentru acomodare a fost alocați la vagonetele încărcate cu saci. [...]

[...] Am trecut apoi la ridicarea unui dig de pamânt pentru că acum apele Dunării amenințau chiar barăcile coloniei. Ivănescu chiar spune ca este posibil să ne trezim cu apa chiar la baza primelor barăci.”

Ioan Paul – Pe aici nu se trece. Şi nu se pleacă , Editura Cosmolis, Timişoara, 2004 

Cum este căsnicia fericită?

 În anul 1910, la Bucureşti apărea una dintre primele reviste pentru femei din ţara noastra. Revista avea abonate în întreaga ţară, chiar şi la Cernavodă.

Pentru că astăzi este 8 Martie, reproducem părerea unei cernavodence cu privire la una dintre temele lansate în paginile revistei.

Articolul “Tribuna Colaboratorilor” din Revista Moda Nouă Ilustrată, An 4, Nr. 8, 25 Aprilie 1910

Ce credeţi, e mai fericită căsnicia între o fată săracă şi un bărbat bogat, ori între un bărbat sărac şi o fată bogată sau când ambi soţi sunt egali – săraci ori bogaţi?

 

Minodora Caşolţeanu – Cernavodă

Întrebarea d-lui R. Hemischi e foarte vicleană, căci atinge în mod esenţial ce preocupă azi pe ambele părţi bazate pe căsătoriile motivate pe avere. Deci: o femeie ori un bărbat bine educat şi instruit îşi va da seama întotdeauna de drepturile sale şi nu va constitui un nemerit lipsa materială a tovarăşei sale (sau vice-versa). Pe câtă vreme o femeie bogată şi lipsită de educaţie şi instrucţie îl va judeca pe bărbatul ei sărac întotdeauna inferior, va fi lipsită de tactica analizei sufleteşti şi întotdeauna nu vor înceta certurile. Acelaşi lucru se va întâmpla se va întâmpla când bărbatul va fi bogat şi needucat, ne instruit. El va căuta cu cel mai mic prilej a-i asvârli în faţă că “ce ai fost tu faţă de mine”. Puteam să iau fată bogată, nu una ca tine! De aci resultă că nici averea, nici sărăcia nu formează casă ci baza adevărată a fericirei casnice se formează numai din buna înţelegere a caracterelor lor.

 

G.H.

 

Categories: Fără categorie

La moş Gheorghe Spânu din Seimenii Mari

21 februarie 2014 Scrie un comentariu

Tipuri dobrogene:

La moş Gheorghe Spânu

din Seimenii Mari, plasa Cernavodă, judeţul Constanţa;

I.G. Mocanu – Analele Dobrogei, 1927

În Seimenii Mari, comună românească, situată pe malul drept al Dunării, cam la 12 Km depărtare spre nord de la Cernavodă, trăieşte încă moş Gheorghe Spânu.

Dacă l-ai privi mai de departe şi ai observa numai privirea lui focoasă, faţă şi fruntea prea puţin brăzdate de cute sau părul lui cea mai mare parte negru, n-ai bănui că ai în faţă un nonagenar.

Abia când stai de vorbă cu el şi începe să-ţi desgroape trecutul, îţi dai seama ce bătrân venerabil ai în faţă şi câte lucruri minunate ştie din vremurile de alta dată.

Dornici de a afla cât mai multe ştiri din cele trecute vremii, ne ducem la dânsul acasă mai mulţi cărturari, cari toţi îl asaltăm cu diferite întrebări.

Fiind vară şi căldură mare, omul nu stă în casă, ci ese afară la umbra dudului, unde mai adie câte o suflare de vânt răcoritor.

-          Care sate sunt mai vechi în această parte de loc?

Ascultând cu luare aminte, moşul Gheorghe răspunde cu bunătate:

-          Sate mai vechi ca Seimenii Mari ai noştri nu sunt decât Dăeni, Mârleanul, Oltina, şi Cernavoda, fireşte, fiindcă Medgidia şi toate satele, câte sunt astăzi înşirate dealungul liniei ferate Cernavoda-Constanţa, înainte cu 90-100 de ani nu se pomeniau.

Nici Seimenii Mici nu erau.

În Seimenii Mici, înainte de bozgunul (războiul) de la 1877 locuiau Cazaci Zaporojani, cari au fost isgoniţi de aici, în acest an, de vechii lor vrajmaşi: Ruşii.

Sate vechi mai sunt Boascicul şi Chiorcişmeaua cu locuitori tătari şi români, iar Băltăgeşti cu români şi turci.

Curat româneşti erau însă Seimenii Mari şi Topalu.

-          Dar de clădirea căii ferate Cernavoda-Constanţa îţi aduci aminte? Întreabă altul.

-          Cum să nu! Intervine moş Gheorghe. Am şi lucrat la ea.

În buzgunul de la 1853, fiind băeţandru de 15 ani, mă temeam să nu mă ducă turcii de corvoadă; de aceea am fugit la Borduşani, unde am stat mai bine de un an la gospodarul Marin Baba.

Între timp, am fi dorit să ne întoarcem la vatra părăsită, dar grăniţerii, aşezaţi de strajă de-alungul Dunării, nu ne-au mai lăsat, până când s-a pus pace.

La început era vorba să facă franţujii linia ferată, fiindcă ei se aşezaseră mai cu nădejde în această parte, cosind toate fâneţele de la Tulcea şi până la Carasuia (Valea Carasu).

Când fânul era uscat şi gata să fie strâns la Taşpunar, nu ştiu cum s-a făcut că s-a aprins şi focul s-a întins, ca potopul, mistuind tot ce a găsit în cale până la Carasuia, unde s-a oprit.

Franţujii n-au avut noroc în ţara noastră. Fânul, uscat gata, li l-a ars focul; iar armata, gata de luptă, a fost secerată de holeră la Constanţa.

După ce au plecat ei au venit englezii, cari au început să clădească linia ferată amintită.

Plătiau bine: 2 franci, adică 10 lei turceşti pe zi, dar erau aspri, necruţători.

Ca să nu aducă poatra trebuinciaosă pentru terasament din depărtare, ei au dărâmat partea cea mai mare din Valul lui Traian, de care până atunci nimeni nu se atinsese; luau chiar pietrele din cimitir şi tăiau orice lemn bun de traverse.

Vedeai cât de colo că nu li-e gândul decât la câştig, la îmbogăţire.

Şi fiindcă aici transportul de cereale era cel mai căutat, e de înţeles că aproape toate vagoanele nouei căi ferate engleze erau vagoane de marfă.

De persoane abia dacă aveau unul sau două.

Şi nici acelea nu erau acătărea.

Înainte vreme, se umbla pe aici numai cu luntrile pe prival, care lega lacul de la Megidia cu Dunărea. Când veniau apele mari, intrau chiar corăbii, care se încărcau cu bucate: grâu, prz sau ovăs, adus acolo din toate părţile Dobrogei.

In 1861, mi se pare, când a venit Domnul Cuza şi a trecut Dunărea cu o corabie românească să se ducä pe aici la Ţarigrad

(Constantinopol), abia s-a găsit un vagon de persoane pentru domn şi suita lui.

Parcă acum îl văd pe Cuza : Malt, voinic, spătos, cu barbison, ca pe vremea aceea, şi cu chipiu de ofiţer în cap.

Când a plecat corabia de la malul românesc, grăniţerii români strigau toţi într-un glas : Ura ! trăiasă Domnul Cuza!”

Când a sosit pe malul drept la Cernavoda, grăniţerii turci l-au întâmpinat cu aceleaşi urale în turceşte.

-          Dar de “bozgunul” de la 1877 ce stii, moşule? Îl întreabă altul.

-          Ştiu şi de acesta, fiindcă e mai apropiat de noi. Atunci am fugit la Hârşova de groaza cerchejilor şi m-am întors acasă odată cu ruşii.

Acştia erau oameni buni şi omenoşi, nu supărau pe creştini.

Au stat la noi, în Seimenii Mari, toată toamna şi iarna anului 1877, până după căderea Plevnei.

Şi astăzi se văd urmele săpăturilor ruseşti pe hotarul comunei noastre în locul numit “bordee”.

În toamna următoare (1878) apoi a dat Dumnezeu şi a venit stăpânirea românească.

Când era mai bine – îi taie vorba nerăbdător unul dintre noi – sub turci sau sub români?

Sub turci era bine că, afară de dijmă, nu te întreba nimeni nimic.

Stuful era fără bani, păşunea fără bani, lemnul fără bani, iar pământ puteai lucra cât aveai nevoie, că nu te opria nimeni.

Numai siguranţă lipsia. Nu ştiai în care zi trebue să iei lumea în cap şi să-ţi laşi tot ce ai.

Dacă ar fi fost şi siguranţă, am fi trăit sub turci ca în raiul lui Dumnezeu.

Dar cum să fie siguranţă câtă vreme armată nu făcea numeni, ci plătiai numai 2 lei pe an pe timpul cât trebuia să serveşti şi nu te mai întreba nimeni de nimic.

Dacă a venit stăpânirea noastră, s-au schimbat socotelile.

În cei dintâi ani n-am plătit dări nici stăpânirei româneşti, dar pe urmă au început să le strângă, tot mai multe şi tot mai grele.

Nu-I vorbă, se şi văd înbunătăţirile nu numai la Cernavodă, unde s-a durat un pod, cum nu cred să mai fie altul în lume, dar chiar şi aici la noi.

Pe când înainte vreme nu era nici şcoală nici biserică, şi noi, cu toată îndestularea în care ne aflam, trăiam ca nişte păgâni şi nu aveam luminarea sufletului decât un bordeiu, la care se pripăşia din vreme în vreme câte un călugăr şi ne învăţa slova cea veche bisericească, la patru ani după stăpânirea românească s-a şi ridicat şcoala românească de acum, in care de la 1883 şi până astăzi au învăţat carte bună atâţia dintre copiii noştri, de la dascăli ca Rozoleanu Dumitru, care a fost cel dintâiu şi sfârşind cu Solomon, care a fost cel din urmă, morc ca erou în războiul pentru întregirea neamului.

Deşi eram bătrân acum, îmi saltă inima de bucurie când vedem ce însufleţire românească frumoasă ştie să trezească un dascăl vrednic, ca cel din urmă, cu cântări, poezii, jocuri şi petreceri frumoase, la serbări naţionale şi cu alte ocazii.

Când începea el să ne arate ce poate face cu copilaşii noştri, tot satul se strângea cu uimire în jurul lui şi într-un gând şi cu o inimă, parcă zicea: “Doamne, ţine-l pentru luminarea şi îndreptarea copiilor noştri întru lungimi de zile, că bun suflet de om mai este!”

Dacă ar înţelege stăpânitorii noştri de astăzi să ne ajute să zidim o altă şcoală, mai mare, mai potrivită nevoilor de astăzi, am răsufla mai uşuraţi.

Prin şcoală, suntem încredinţaţi că se deschid izvoare nouă de câştig şi de viaţă.

Nu în zadar se spune la carte că omul învaţat va stăpâni, iar cel neînvăţat rob va fi.

După ce-l liniştirăm pe moş Gheorghe că aceea ce doreşte atât de mult poate să vadă în curând înfăptuit, îl mai întrebăm:

-          Dar care sunt casele şi familiile cele mai vechi de aici din Seimenii Mari şi de unde au venit?

Bun şi îndatoritor, ca întotdeauna, moşul ne răspunde:

-          Casele cele mai vechi din sat au fost ale Ciorbăreştilor şi a lui Moş Stan Grecu, case vechi din nuiele izbite cu lut, astăzi dărâmate cu totul; abia le-a mai rămas urma.

Când eram copil, nu erau mai mult de 15 familii.

Ciorbăreştii veniseră din Feteşti; moş Zistache şi Vâja din Borduşani; Spâneştii noştri din Stelnica; Şerbăneştii de la Voila din ţara Făgăraşului.

Aceştia din urmă au fost întâiu trei fraţi: Vasile, Ilie şi Gheorghe Şerban, mai apoi au venit fraţii David şi Gheorghe, în sfâşit alt Vasile, Toma şi Nicolae Şerban, toţi ciobani pe la al de Luca Oancea şi alţi proprietari mari.

Tot de la Voila sunt şi Foarcăş Ion şi Ilie.

Venind pe aici, ca băeţi tineri, au îndrăit locurile şi oamenii de la noi şi s-au aşezat aici, uitând aproape cu totul locul lor de obârşie.

Cei dintâi Şerbăneşti au venit aici în timpul răsmiriţii de la 1848, când bântuia ciuma.

Atunci se înbolnăviră şi muriră mulţi.

De spaimă s-au mai dumnezeit oamenii. Puteai să laşi punga cu bani în mijlocul drumului, căci nu se atingea nimeni de ea, de teamă să nu fie ciumaţi.

Dar astăzi, când oamenii sunt aşa de lacomo, s-ar mai întâmpla aşa ceva?

Atunci a izbutit să se tămăduiască din boala cea grea unul Vasile căruia, fiindcă înmormânta pe toţi ciumaţii, oamenii i-au zis Cioclu.

Fiul lui a trăit până bine de curând şi se lăuda la chefuri sau alte prilejuri când se îmbăta:

-          Tăceţi măi, că eu vă îngrop pe toţi; tatăl meu a fost cioclul satului.

Şi iată că el a murit înaintea tâtora de seama lui, necum să îngroape şi pe cei mai tineri decât el.

Să nu ispitim pe Dumnezeu – încheie cu tâlc istorisireasa moş Gheorghe – căci nu ştim ziua şi ceasul când suntem chemaţi la judecată şi atunci nu e bine să ne înfăţişăm ca nebunul din evanghelie, care zicea: Suflete al meu, bea, manâncă şi te înveseleşte, căci acuma ai de toate!

Cucernici, pătrunşi adânc în suflete de adevărul acestor cuvinte ale Scripturii, pe care moş Gheorghe le tălmăceşte aşa de minunat şi cu atâta autoritate de om încercat şi priceput în toate, ne luăm rămas bun deocamdată de la d-sa, cu gândul de a reveni, eventual, şi a mai afla şi alte ştiri interesante din trecutul nostru aşa de nedrept uitat.

Casa de Vanzare Cernavoda

17 februarie 2014 Scrie un comentariu

- Casă de vânzare în Cernavodă – cu suprafaţă totală teren de 550mp, cu două case pe el (200mp construiţi).

Casa 1: BCA, cărămidă şi structură de beton. Construită în anul 1995 şi fiind formată din două camere, bucătărie cu living şi baie. Totul decomandat. Înbunătăţiri: parchet, gresie şi faianţă, baie cu cadă şi toate utilităţile. Casa este conectată la canalizare dar dispune si de fosă septică, beci din beton de 15mp, conectată la energie electrică şi cablu TV. Podul este înalt, oferind posibilitatea de mansardare.

Casa 2: Construcţie din chirpici, acoperită cu ţiglă. Anul construcţiei 1970, 4 camere.

Boltă de viţă de vie, magazie, acareturi găini, 10 pomi fructiferi, 100mp pentru grădină.

 Preţul este negociabil. Casa se încadrează pentru programul Prima Casă 2014. Posibilitate de negocieri şi pentru schimburi.

Telefon: 0751201662



Pictorul Ademian – schiţă de Pia Alimănişteanu

5 februarie 2014 Scrie un comentariu

Pictorul Ademian

Se deschise la Dalles, în sala cea mică din fund, expoziţia Pictorului Ademian, supranumit “tătarul”. I se dăduse porecla de “tătarul”, fiindcă se trăgea din Dobrogea, fiu de mocan şi la obraz era spân, cu umerii c-am ieşiţi. De când o deschisese, de zece zile, îşi petrecea dimineaţa şi după prânz, pironit pe scaun, în faţa unei mese, pe care-şi ţinea catalogul. Aştepta zadarnic muşterii. Nu vânduse o singură pânză, deşi lume venise îndeajuns. Avea şi nenorocul să nu cunoască în Bucureşti decât pe stăpâna odăii ce locuia şi câţiva foşti colegi din şcoala de Bele-Arte. Nu-i luase nimeni în seamă expoziţia. Mai avea nenorocul să aibă alături un pictor la modă, cubist. Acolo, în opt zile fuseseră puse bilete mai la toate cadrele “vândut”. După socoteala lui Ademian i se cumpărase de sute de mii de lei, iar la dânsul de nici un ban. Şi pictorul se frământa în tăcere, pe scaun, adăstând cu nerăbdare să treacă cele două săptămâni, cât luase sala cu chirie.

Trei zile înainte se întreba îngrijorat:

-Când oiu închide, ce mă fac? Cum să viu în faţă stăpânii casei mele, cate m-a păsuit atât, fără să-i plătesc din datorie, căci trebuie să mă întorc la Cernavoda? Aici sunt chinuit, sunt prea multe ispite în jurul meu. N-am lucrat nimic într-un an. Pentru ca să lucrezi, ai nevoie de linişte.

Se apucă să ia la rând, ca să-i treacă neastâmpărul, una câte una, cadrele, vederi din copilărie bine cunoscute. Era Dobrogea sub toate luminile, sub toate anotimpurile. Era Dunărea, când lină şi când revărsată, zăvoaele cu frunzişul când verde crud, şi când de şafran, erau casele acoperite cu olane şi zidurile de piatră, colţuri din străzile piezişe ale Cernavodei, erau turcii, bragagii şi bostangii, erau fântânile cu măgarii, purtători de butoaie şi mânaţi de femei în şalvari şi şarşaf. În fiecare din ele îşi pusese o părticică din dragostea ce purta Dobrogei şi totuşi în ziua aceia îi venea să le dea foc. La ce bun le zugrăvise, dacă nu vindea nimic?

Şi se întrebă iar:

-Cum să plec? Să fug noaptea ca un mişel? Trebuie să dau de doamna Florian, să-i făgăduiesc că-i voi trimite chiria din Cernavoda.

Pe când îşi făcea ocolul sălii, intrase un bărbat înalt, slab, cu păr vâlvoi şi mustaţă încărunţită. Începu ca şi dânsul, să ia pe rând, pânză cu pânză. Uneori se depărta, alte ori se apropia cu câţiva paşi de ele.

Ademian când îl zări, se duse repede să se aşeze la locul obişnuit şi-l urmări.

-Trebuie să fi un bun cunoscător al picturii, se gândi după câteva clipe. Se opreşte tocmai unde ştiu eu că mi-a ieşit mai bine priveliştea din faţă.

Necunoscutul îşi sfârşi cercetarea şi se apropie de pictor. Ceru catalogul. Pe când îl citea, Ademian abia putea sta pe scaun.

- Te pomeneşti că-mi cumpără ceva.

Întradevăr, după ce lăsă hârtia din mână, scoase din portofelul haine trei cărţi de vizită. Le înfipse pe fiecare în trei cadre, două vederi de deltă, una din oraş. Mai scoase nouă mii de lei şi-i puse pe masă, spunând:

- Unde ai învăţat pictura, domnule Ademian?

- La Cernavoda cu profesorul meu de desen, la liceu mai întâiu. Era şi dânsul artist, apoi la Şcoala de Bele-Arte ca bursier al oraşului Constanţa.

- Ai mai expus vreodată la Bucureşti?

- O singură dată am izbutit să pătrund la Tinerimea Artistică.

- Aşa e întotdeauna cu juriul nostru. Pictorii necunoscuţi, cu talent, nu pot pătrunde.

Şi ce te-a hotărât să deschizi expoziţia singur?

- Tot profesorul meu. Îmi spunea neîncetat că numai aci, la Dalles îţi poţi face numele cunoscut, că trebuie odată să sparg ghiaţa.

- Bine te-a sfătuit.

- Nu m-a sfătuit bine, deoarece afară de ce-aţi cumpărat azi, nimeni nu a găsit cu cale să-mi ia altceva. Nu am scos niciun ban, din cei ce mi-au înaintat prietenii din Cernavoda ca să închiriez sala. Plec cu datorii şi din Bucureşti.

-Nu-ţi face sânge rău. Toţi începătorii trec pe unde treci D-ta, până-şi croesc un drum. Şi D-ta ţi-l vei croi. Ai în penel mult din poezia lui Grigorescu şi ai şi simţul valorilor. Lucrează înainte. Nu te lăsa.

Plecase fără să fi îndrăznit Ademian să-l întrebe cine era. Cât pieri pe uşe, se repezi la cartea de vizită cea mai apropiată şi văzut numele unuia din maeştrii bucureşteni ai picturii.

Tocmai atunci venea către el păzitorul sălii şi îi arătă ceasul. Trecuse de opt. Ademian îşi strânse hârtiile şi ieşi pe stradă, zăpăcit el însuşi de norocul ce I se ivise.

Când tăie Cişmegiul în drumul său spre casă, era altul ca în ajun. Avea inima plină de nădejde şi buzunarul plin de bani.

Cişmegiul i se păru şi el altul. Nu-l mai găsea prea îmbâcsit de flori, prea umblat de oameni de rând.

Era târziu şi peste tot pustiu. Prin grădină bujorii şi trandafirii se topiseră unii într-alţii în amurg, iar pe poeni sub văpaia lunei abia răsărită, începeau copacii să întindă umbre lungi.

Intrând în gangul din strada Izvorului, în loc să se îndrumeze ca de obiceiu pe furiş, spre odaia din fundul curţei, ca să nu fi zărit de proprietăreasă, se opri şi sună la uşa din stânga.

Îi deschise o bătrână de statură mijlocie, îmbrăcată în capot negru. Capu-I era înfăşurat într-o basma tot neagră de mătase. Era chiar Doamna Florian. Îl întrebă râzând:

- Nu mi-oi fi aducând chiria?

- Tocmai d’aia am venit.

Îi numără şase mii de lei, datoria pe un an.

- Spuneam eu fetelor mele că eşti om de cuvânt, rosti dânsa.

Se gândi puţin, despărţi o hârtie şi dând-o pictorului, adăogă:

- Uite, domnule Ademian, primeşte din partea mea o mică amintire, ca de la o colegă. Şi eu am zugrăvit în tinereţe. Pre te-am chinuit mult cu chiria, dar ce eram să fac? Din asta trăiesc.

Dânsul îi puse însă biletul înapoi în mână.

- Vă mulţumesc, doamnă. Sunteţi prea bună. Nu pot primi aceşti bani. N-ar fi cinstit câştigaţi. Şi noi dobrogenii am învăţat ceva de la turci. Omului, cea dintâiu grije în viaţă trebuie să-I fie cinstea obrazului.

Pia Alimănişteanu – Prin cetatea lui Bucur – Schiţe, Editura “Cartea Românească”, Bucureşti, 1940

Caliopia Brătianu Alimănişteanu (1872- 1962) este cel mai mic copil al soţilor Ion şi Pia Brătianu, i se spunea şi Pia mică. Nepoţii însă îi spuneau Leliţa, adică matuşă tânără. În fiecare zi, la Bucureşti, la Pia Brătianu, pe care nu o părăsea niciodată, nepoţii luau lecţii de la ea şi îşi făceau temele. La fel şi la Florica.

În timpul primului război mondial Pia a rămas la Bucureşti alături de mama sa şi de sora, Sabina, cumnata Lia, soţia lui Vintilă cu băieţelul de trei ani. Pia era cu gândul la cei plecaţi pe front, la Niculae şi mai ales la Ion Pillat, copilul ei de suflet; nu dormea, nu mânca şi toată firea ei se resimţea. După moartea Piei Bratianu (1919) s-a căsătorit cu Alexandru Alimănişteanu, om cu inimă mare, care şi-a înconjurat soţia cu dragoste şi delicateţe. Neavând nicio ocupaţie în afară de grija pentru soţ şi fiind o fire activă, şi-a petrecut timpul consacrându-se operelor de caritate pe care le-a condus, ajutându-şi soţul cu munca lui şi scriindu-şi amintirile.

În 1925 ajunge în Dobrogea şi locuieşte două săptămâni la Cernavodă, oraş de care rămâne profund impresionată. Rememorează probabil în această schiţă o poveste auzită în oraş.

Despre numele oraşului Cernavodă

7 ianuarie 2014 1 comentariu

Despre numele oraşului Cernavodă s-a discutat în mai multe rânduri şi s-au făcut adesea diferite confuzii şi speculaţii. În urma unei discuţii de pe grupul de Facebook Orasul Cernavoda, am decis să revenim asupra acestui subiect şi să aducem ceva mai multe informaţii şi precizări.

După cum bine ştiţi, prima formă de organizare atestată pe teritoriul oraşului Cernavodă este cetatea Axiopolis. Şi legat de numele cetăţii şi despre originea acesteia există mai multe teorii, însă până astăzi niciuna clară şi bazată pe dovezi concrete. Singura dovadă certă asupra numelui cetăţii Axiopolis rămâne Tabula Peutingeriana, o hartă a drumurilor din Imperiul Roman, şi care este datată ca fiind din secolul al III-lea d.Chr., dar nici măcar data realizării acestei harţi nu este cunoscută cu exactitate şi stârneşte dispute între istorici.

În cadrul proiectului “Thraco-Daco-Moesian Languages”, Sorin Olteanu, face o analiză aprofundată a originii numelui Axiopolis. Extrem de interesantă este identificarea domniei sale a asemănării dintre Axiopolis-ul dobrogean şi râul Axios-Vardar din actuala FYROM şi Macedonia grecească, subliniind originea tracică a numelui:

“Toate izvoarele dau, cum am văzut, forma ξιοπολις-Axiopolis, cu excepţia textului procopian în care găsim ξοπα. Încă din 1929 Jokl susţinea autenticitatea acestei forme (în 1957 şi Detschew, Sprachr. 285, preciza “keine Korruptel”), care de altfel nu a fost contestată de niciunul dintre editori. Marea majoritate a cercetătorilor moderni, şi în special a lingviştilor, în virtutea unei etimologii frumoase (v. mai jos), dar categoric greşite, consideră că varianta originară va fi fost tocmai ξοπα, în vreme ce ξιπολις nu este decât o grecizare a acesteia, ori chiar a unui diminutiv autohton *Axiupula. Nu am însă nicio îndoială că, aşa cum a arătat sec I.I.Russu, în realitate ξοπα este o foarte explicabilă alterare a lui ξιπολις, anume o întregire incompletă sau greşită a unei abrevieri ξιπλ, pe care savantul clujean a presupus-o prin analogie cu abrevieri asemănătoare existente în manuscrisele greceşti, şi chiar în cele procopiene[…].

Pentru Detschew, ξιοπολις este grecizarea formei trace, prin apropierea de gr. ξιος “demn de, valoros” şi πλις “oraş”. O explicaţie şi mai elaborată a dat Vl. Georgiev, care presupunea că ξιοπολις ar reprezenta grecizarea unui *Axiupula, un diminutiv al lui ξοπα. Oricât de tentante, aceste explicaţii sunt doar speculaţii bazate pe o formă incertă şi pe întâmplarea că numele modern înseamnă “apă neagră”. Acest fapt nu poate fi însă invocat ca argument statistic, fiindcă multe hidronime aveau în vechime acest sens, ca de pildă celticul Tamesas (Tamisa/Thames), lat. Tiberis (Tibrul), dacicul Tibisia (Timiş), tracul Axios (Vardar). Acesta din urmă era şi numele râului dobrogean, cum reiese limpede dintr-un text al lui Cl. Aelianus (Nat.Anim. 14.25): Μυσο…τος πρς τ Πντ μοι νει τος κτω…τος ρακλεας πλησον φημ κα τν ξου ευμτων[9] Mysienii…cei de la Pont, vorbesc de cei de jos [=din Moesia Inferior]…cei de lângă Heraclea şi de lângă apele Axios-ului. Pornind de la acest text, Dinu Adameşteanu identifica în 1976 această Herakleia cu Axiopolis. Russu (gran 88), deşi respinge autenticitatea formei Axiopa, consideră totuşi că numele Axios este trac, nu iranic, şi că această etimologie ar explica şi de ce el se întâlneşte şi în extrema cealaltă a teritoriului limbilor trace, unde era numele mai vechi al r. Βαρδουριος, azi Vardar. Numele Axios vine din IE *-ks(e)y, aşa cum am arătat mai sus. Chestiunea paternităţii lui lingvistice se rezumă deci la întrebarea: este forma Axio- o evoluţie tipic iranică (aşa cum găsim în numele vechi al Pontului Euxin, adică ξεινος), sau poate fi şi trac? Faţă de etimonul său IE, numele Axios prezintă o singură modificare (exceptând finala morfologică), anume evoluţia fonetică a lui [](sonanta nazală în poziţie vocalică) la [a]. Dar această evoluţie se petrece şi în greacă şi – după toate probabilităţile – şi în tracă, astfel încât nu există nici un element care să ne oblige să atribuim acest nume limbilor iranice. Asemănarea formală cu iranicul Axi- se poate foarte bine explica prin apartenenţa ambelor familii de limbi la grupa satәm a limbilor IEne, motiv pentru care şi eu mă raliez opiniei lui I.I.Russu.”

În aceiaşi ordine de idei putem semnala şi oraşul grecesc modern Axioupoli, oraş situat pe marginea râului mai sus menţionat şi a cărui traducere din limba greacă ar fi chiar “oraşul de pe Axio”.  Axiopolis ca fiind “oraşul de pe Axio” este şi teoria cea mai larg aceptată despre numele cetăţii, dat fiind menţionarea în mai multe documente antice a râului Carasu cu numele de “Axio”.

Există o idee greşit enunţată că localitatea ar fi purtat în timpul dominaţiei otomane din Dobrogea numele de Bogazköy. Numele de Axiopolis va fi păstrat pentru a desemna localitatea de la confluenţa râului Cara-Su (Axio) cu Dunărea până târziu în secolul al XVIII-lea. În anul 1388, cronicile bulgare menţionează o luptă a armatei domnului muntean Mircea cel Bătrân împotriva turcilor în apropierea cetăţii Axiopolis. Apoi acelaşi nume apare şi într-o relatare maghiară din secolul al XV-lea care enumeră cetăţile turceşti de pe malul drept al Dunării atacate în anul 1461 de către Vlad Ţepeş, dar şi într-o cronică maghiară care vorbeşte despre acţiunile lui Mihai Viteazu asupra cetăţilor dunărene. Astfel că, observăm cum cronicarii vremii păstrează pentru localitatea din zona actualului oraş Cernavodă vechiul nume antic multe secole după curerirea de către turci a Dobrogei.

Prima menţiune a numelui de Bogazköy apare într-un document administrativ al domnului fanariot Alexandru Ipsilanti, în anul 1777. În acest an domnul Ţării Româneşti face mai multe donaţii bisericilor româneşti din Babadag şi Bogazköy. Nicolae Iorga îl identifică în cartea sa “Drepturi naţionale şi politice ale românilor în Dobrogea” pe episcopul Neofit din Bogazköy “care în 1770 traducea cărţi din greceşte în româneşte” şi căruia se pare că îi erau adresate donaţiile lui Ipsilanti Vodă.

Spre deosebire de numele cetăţii Axiopolis, originea numelui de Bogazköy pare mult mai evidentă. Termenul de “Bogaz” este foarte întâlnit în Dobrogea şi în toate fostele teritorii aflate sub dominaţie otomană, iar în limba turcă modernă termenul “boğaz” însemnând “gât”. Termenul nu se referă însă la “gât” ca parte anatomică ci desemnează o zona de vărsare a unui râu sau mai degrabă o zonă în care “apa trece dintr-o parte în alta”, o “gură de vărsare” cum am zice în limba română. Astfel că, adăugând terminaţia “köy”, care înseamnă “sat”, obţinem o traducere destul de exactă în limba română ca fiind “Satul de la Vărsare” .

De menţionat şi existenţa unui sat din centrul Turciei de astăzi care poartă numele de Boğazkale dar care până de curând era cunoscut tot sub numele de Bogazköy şi care în mod suprinzător se află într-o zonă plină de situri arheologice fiind construit în imediata apropiere a fostei capitale a Imperiului Hitit, popor considerat de mulţi istorici strămoşii populaţilor traco-getice de pe actualul teritoriu al României.

Teoria celor mai mulţi istorici dobrogeni de astăzi privind numele actual de “Cernavoda” se leagă de construirea liniei ferate Constanţa-Cernavodă. La 1 septembrie 1857 Sir John Trevor Barklay, un investitor englez, acţionând în calitate de reprezentant al unui grup londonez format din Thomas Wilson, Cunard, Price, Paquet, Lewis şi Newall a încheiat o înţelegere cu guvernul turc, obţinând permisiunea de a construi o cale ferată între Constanţa şi Dunăre, de a exploata porturile şi gările şi de a administra activităţi de import-export din Dobrogea. Astfel ia naştere „Danube and Black Sea Railway Kustendje Harbour Company Limited care avea să înceapă în primăvara anului 1858 construcţia căii ferate care avea să lege după numai doi ani Dunărea şi Marea Neagră. La construcţia acestei căi ferate compania engleză ar fi adus mai mulţi muncitori slavi (bulgari, sârbi, ruşi) care au transformat “Cara Su” turcesc în “Czerna Woda” folosind această denumire pentru întreaga vale a râului nu doar pentru “satul de la vărsare”. Ambele denumiri pot fi traduse în limba română cu “Apa Neagră”, supranume câştigat probabil datorită mâloasei văi a râului.

Această teorie a muncitorilor slavi de la calea ferată englezească, teorie unanim acceptată până astăzi, nu stă însă în picioare dacă luăm în calcul următoarele aspecte: în primul rând compania engleză îşi numeşte linia ferată Kustendje-Czernawoda încă din “ziua 1” a începerii proiectului, deci dinainte de aducerea acestor muncitori slavi şi în al doilea rând există mai multe documente care menţionează numele de “Cernavoda” sub diferite forme încă cu mai mulţi ani înaintea începerii construcţiei căii ferate.

Cea mai veche menţionare a numelui de “Cernavoda”, pe care am putut sa o găsesc până acum, este dintr-o însemnare a unui ofiţer rus în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829. Ofiţerul menţionează că armata ţaristă a pătruns în Dobrogea în iunie 1828 pe un pod de pontoane undeva în apropierea localităţii Czerna Woda şi s-au îndreptat apoi spre sud pentru a ataca Silistra. În timpul acestui război ruso-turc din 1828-1829 în Dobrogea au existat confruntări militare foarte importante, multe dintre ele având loc în apropierea localităţii. Opinia mea este că cel mai probabil din această perioadă datează numele slavon de “Cernavoda”, fiind logică traducerea în limba rusă a turcescului Bogazköy. Rămâne însă să descoperim pe viitor dacă există şi menţiuni mai vechi de anul 1828 al acestui nume.

În anul 1841 celebrul scriitor danez Hans Cristian Andersen, călătoreşte prin Dobrogea şi menţionează: „Carele care îi purtau bagajele de la Constanja la Cerna Voda erau mânate de ţărani români în cojoace grele de oaie cu pălării de pâslă neagră, a cărei umbră uriaşă le atârna pe umeri ca o umbrelă”.

O menţiune importantă, anterioară construcţiei căii ferate Constanţa-Cernavodă, o constituie documentele constructorilor francezi care lucrează în anul 1855 la construcţia drumului Constanţa-Rasova şi despre care am vorbit mai pe larg în articolul: Comuna Rasova. Încă de la primele schiţe ale drumului, oraşul este menţionat cu numele de Chernavoda.

O altă menţionare a unei variaţii a numelui de “Cernavoda” o întâlnim şi la pictorul francez Charles Doussault care publică în revista L’Illustration din 24 Iunie 1854 un desen intitulat La Danube et la Muraille de Trajan à Tchernavoda. Traducerea titlului fiind: Dunărea şi zidul lui Traian la Tchernavoda.

Un alt aspect important este folosirea în perioada 1890-1950 în documentele oficiale a patru forme ale numelui: Cerna Voda, Cernavoda, Cernavodă sau Cerna-Voda. De asemenea, din documentele interbelice studiate pot sublinia folosirea frecvetă a formei Cerna Voda, şi astăzi existând cetăţeni mai în etate ai oraşului care au menţionat pe certificatul de naştere această formă a numelui. Mai jos puteţi vedea o carte poştală din anul 1938 în care autorul menţionează locaţia cu Cerna Voda, pe cartea poştală este imprimat numele de Cernavodă iar ştampila poştei Cerna-Voda.

Nu cunosc cu exactitate momentul adoptării oficiale a formei Cernavodă, însă cu siguranţă s-a produs după anul 1950. Sperăm că cercetări viitoare vor reuşi să stabilească cu exactitate anul în care a fost adoptat numele slavon al oraşului. Şi poate eventualele cercetări ale documentelor din arhiva primăriei vor stabili momentul în care s-a adoptat forma oficială de Cernavodă ca nume al oraşului nostru.

 G.H.

 

 

Cernavoda anului 1903, vazută de Nicolae Iorga

2 noiembrie 2013 Scrie un comentariu

Nicolae IorgaÎn periplul său prin întreaga ţară românească “de până la 1918”, mare nostru istoric naţional Nicolae Iorga, poposeşte pentru scurt timp în anul 1903 la Cernavodă. Ne lasă astfel o frumoasă descriere a Cernavodei acelui an şi prin minunatul său har literar ne face se ne transpunem în “târguşotul pestriţ”, după cum chiar el îl numeşte, care era Cernavoda începutului de secol XX. Lecturarea acestui mic fragment al profesorului Iorga te face parca să-l vezi, cu barba, batonul şi jobenul său, savurând o cafea turcească pe una dintre terasele din oraş, privind forfota cernavodenilor de acum peste 100 de ani.

“Venind din jos pe apă, printr-un amestec de ţermuri şi mici insule, se vede acuma, sus de tot, o ţesătură de fire ce pare că atârnă în văzduh. Apropierea demască stâlpi de piatră înfipţi în Dunăre, pe care se razimă acea înseilătură aeriană, înegrind pe albastru. Un capăt al marelui pod, impunător prin proporţii, dar, ca toate podurile moderne, prea puţin material ca să robească privirile se razimă pe insula Borcea. De aici el urmează printr-un viaduct de acolo un nou pod porneşte, păzit de dorobanţii de bronz. Iar alţi dorobanţi de bronz au în paza la piciorul care apasă stăpânitor, făgăduind trăinicie şi civilizaţie, pe stânca Dobrogei cucerite.

De la debarcader, un drum prăfos (e praf galben, e praf negru, unde trece trenul, şi nisip, cu care se nivelează în jurul clădirilor) duce spre târguşorul Cernavoda, pe care edilitatea locală îl numeşte, cu o pompă ce pare c-am veche şi foarte puţin la locul ei, “urbe”. Lăsând la o parte însă neajunsurile care vor fi, neapărat, în curând drese, ale acestui drum, Cernavodă, câtă este, mulţămeşte în două chipuri sufletul.
Geamia - Tablou
Întâi, fiindcă aici am făcut ispravă. Iată fabrica de lângă debarcader, iată cazărmile de vânători, de artilerie (acestea abia terminate acum), iată Agenţia de navigaţie, înaintea căreia trec vagoanele ce-şi aşteaptă rândul mărfurilor, iată străzile, bine croite şi destul de curate, iată o biserică frumuşică, o primărie, o administraţie a pădurilor din acest “ocol”, un număr de căsuţe plăcute, în care locuiesc funcţionarii, ofiţerii noştrii, iată câteva oţeluri, de piatră şi de lemn. Printre pestriţii băştinaşi se mişcă vioi purtătorii uniformelor noastre cu bonetele şi tunicile lor verzi şi cafenii. Copiii ce se întorc de la şcoală fugărind gâştile albe ce zburătăcesc prin aerul de seară, strigând de bucurie, vorbesc româneşte, şi tot în româneşte se face haz de alţi copii în jurul căruţii grosolane în care a sosit în piaţa acoperită cu strujeni un urât tătar înfăşurat în cârpe.

Dar, cu toate aceste noutăţi de clădiri, de porturi, de limbă, cât de mult s-a păstrat caracterul oriental, turcesc al Cernavodei, care, în ciuda numelui ei slav, era un cuib de turcime! În strada comercială, cu firmele străine, se înşiră cafenele, cu scaune afară pentru onoratul public care stă la taifas. Într-una şed în jurul unei mese rotunde trei adolescenţi mahomedani, cu fesuri, cămăşi colorate, şaluri la cingătoare şi papuci; unul are o frumoasă faţă de ţigancă visătoare. Aiurea, un bătrân singur, cu cealmaua peste fruntea zbârcită, cu ochii ascunşi supt ochelarii daţi peste urechi, cu nasul înainte, gândeşte la multe de toate şi mai ales la nimic, sorbind în gândul lui cafeaua pe care nu are de unde s-a plătească. De pe drumul de la gară vin, legănându-se alene pe şolduri, o grupă de turci somnoroşi. Turcoaice cu şalul în spate, care înlocuieşte aici hobotul alb din care să răsară numai scânteile ochilor, trec repede cu ochiii în pământ, ca nişte călugăriţe, prin strădiţe dominate de un minaret.
Vedere Oras 1901
Când ne urcăm iarăşi pe şoseaua ce duce la gara de lângă pod, în cazărmile de jos răsună goarnele de seară şi supt cerul cuprins de întunerec se ridică fruntea mândră a podului, peste care trece civilizaţia, în calea ei fulgerătoare.”[1]

G.H.


[1] Romania cum era până la 1918 – vol. II – Moldova şi Dobrogea, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1940

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 3,866 other followers