Despre numele oraşului Cernavoda – partea a II-a

Despre numele, şi mai ales originea numelui, oraşului Cernavoda s-a discutat şi încă se mai discută foarte mult. Cum povesteam în articolul precedent (de revăzut AICI), teoria iniţială şi încă singura teorie oficială (alături de idioţenia existenţei unui anume „Cerna” care a domnit pe undeva si a fost un „vodă”) legată de numele oraşului era aceea că denumirea „slavonă” de Cernavoda (Czernawoda, Cerna Voda) a fost dobândită la mijlocul secolului al XIX-lea în timpul construcţiei căii ferate Constanţa-Cernavoda. Sunt însă o mulţime de alte surse documentare ce menţionează numele actual cu multe secole înainte ca englezii de la Compania DBSR să aducă muncitori de origine slavonă în zonă.

În cercetarea întreprinsă legată de acest subiect am avut în permanenţă supriza să găsesc menţiuni din ce în ce mai vechi ale numelui de „Cernavoda”.
 photo 525127_392556917452848_1259758795_n_zps8ef1f4e3.jpg
Cea mai veche astfel de menţiune îi aparţine unuia dintre cei mai mari istorici români, şi anume Nicolae Iorga. În cartea sa Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice a Principatelor Române, publicată în anul 1900 la Bucureşti, profesorul Iorga aduce în discuţie mai multe documente medievale din cele două ţări române, dar şi o serie de documente de la Istanbul: „Prin îngrijirea legaţiei române din Constantinopol se copie şi se traduc, dintr-un registru al Porţii, acte privitoare la relaţiile noastre cu turcii: nu relaţiile de războiu [...], nici accidentele prefacerii domniilor, ci fapte mărunte, de toate zilele, din acelea care, adunându-şi la un loc neînsemnătatea alcătuiesc o istorie de o mai mare însemnătate şi de un interes mai puternic decât cronologia stăpânirilor sau faptele luptelor. [...]

Cele mai multe din aceste porunci ale Sultanilor sau Vizirilor – căci aşa sunt toate – aparţin secolului al XVI-lea, celei de a doua jumătăţi, şi în special întâielor decenii,  două decenii dintr’însa, Domniilor din neamul Lăpuşenilor în Moldova, iar în Ţara Românească urmaşilor din sângele lui Mircea Ciobanu. [...]”[1]

Între documentele otomane traduse de Nicolae Iorga cu ajutorul oficialilor români din Turcia, se află două dispoziţii ale sultanului care prezintă marele interes pentru noi şi care pot reprezenta prima atestare documentară a oraşului şi mai ales a numelui. Primul dintre aceste documente menţionează:

„Iunie 1568. Către deosebiţi cadii din Rumelia: când trec turmele de oi din principate, destinate hranirii Constantinopolei, gelepii le iau în cale: ceia ce nu pot face decât când oile şi caprele au fost cumparate de ei cu bani. Către cadiul din Cernavoda, pentru că Petru Vodă s-a plâns de un anume Mehemed, care, zicându-se a fi fost prădat de un sat, care-i iea 3000 de chile de sare, o sută de vite mari şi 10.000 de aspri, se răzbună. El iea lui Nicolae Armaşul din Târgovişte o mie de galbeni şi douăzeci de stofe, ucide pe pârcălab şi alţi locuitori creştini ai oraşului; nu vrea să vie la Divan. Pretinzând şi datorii mai vechi decât domnia lui Mircea, Sultanul porunceşte că fără ordin special de la dânsul, să nu se cerceteze fapte mai vechi decât cincisprezece ani. [...]”[2]

În cadrul administraţiei otomane existau regiuni administrative asemănătoare judeţelor de astăzi numite sangeac care la rândul lor erau împărţite în mai multe regiuni mai mici numite kadiluk şi în fruntea cărora se afla un Kadiu sau Cadiu. Cadiul îndeplinea în mare parte un rol de judecător-primar având atribuţii atât în ceea ce priveşte judecarea unor fapte civile sau religioase, cât şi aplicarea unor măsuri administrative. Aflăm astfel, din documentul tradus de Nicolae Iorga, că la Cernavoda exista în anul 1568 un Cadiu care primea indicaţii scrise direct de la cancelaria sultanului şi căruia i se cere în mod expres să rezolve conflictul semnalat sultanului de către „Petru Vodă” (domnitorul Ţării Româneşti rămas în istorie ca Petru cel Tânăr şi care a domnit între 1559 şi 1569).

Despre unul dintre cele două ”personaje” aflate în conflict, „Nicolae Armaşul din Târgovişte” aflăm din cartea Relaţiile comerciale ale Ţerii Româneşti cu Ardealul până în veacul al XIII-lea a lui Ştefan Mateş, ca deţinea moşii întinse în apropierea Târgului de Floci la sud de vărsarea râului Ialomiţa în Dunăre.[3]

Cel de-al doilea, „Mehemed” era probabil unul dintre proprietarii de pământ de pe malul dobrogean al Dunării cu care „Nicolae Armaşul” intră în ceea ce am numi astăzi un conflict comercial.
 photo 534448_392559550785918_59816325_n_zpscfde71c3.jpg
Doar două luni mai târziu de la Constantinopol sosesc noi indicaţii către cadiul din Cernavoda:

„Către cadiul de Cernavoda, pentru un evreu al mazilului Petru-Vodă, care evreu se întoarse fară voie la Nicopol cu şese care de bani şi vase. – Către guvernatorul din Salonic: pentru un Evreu ce furase lucruri ale mazilului Petru Vodă. Către cadiul din Cernavoda, care să cerceteze pentru „creştinul anume Iani Vistierul, al lui Petru-Vodă mazilul.”[4]

Avem astfel in faţă ceea ce am numi astăzi un „mandat de aducere” sau „o dare în urmărire generală”. Sultanul otoman, la sesizarea protejatului său de pe tronul Ţării Româneşti, anunţă astfel autorităţile de la Cernavodă şi Salonic să facă cercetări cu privire la prinderea acestui evreu căutat de către Petru Vodă. Cel mai probabil existau informaţii că cel cautat fusese văzut în aceste două locuri.

Putem spune astfel că documentele traduse şi publicate de către Nicolae Iorga constituie cea mai veche menţionare a oraşului Cernavoda. Sau, cel puţin cea mai veche menţionare pe care am putut să o identificăm până astăzi. Pe lângă simpla menţionare a numelui, aceste documente ne oferă şi o imagine a importanţei pe care localitatea o avea în cadrul administraţiei otomane a Dobrogei şi a faptului că Cernavoda nu era doar micul „sat de la vărsare” (Bogazköy) , ci o comunitate importantă.

Va urma.

G.H.

 

[1] Nicolae Iorga – Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice a Principatelor Române, Institutul de Arte Grafice Eminescu, Bucureşti, 1900, p. 174

[2] Idem, p. 179

[3] Ştefan Mateş – Relaţiile comerciale ale Ţerii Româneşti cu Ardealul până în veacul al XIII-lea, Tipografia W. Krafft, Sighişoara, 1920, p. 152

[4] Nicolae Iorga – Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice a Principatelor Române, Institutul de Arte Grafice Eminescu, Bucureşti, 1900, p. 182

Zilele Orasului Cernavoda 2014

9 august 2014 2 comentarii

 photo 10272655_816045801768721_5026831593737546675_o_zps8c2bb171.jpg

Miercuri 13.08.2014

17:00-19:00 Turneul local de bowling

MGM CLUB

19:30-23:00 Fanfara copiilor „Axiopolis” Cernavoda   

 

 

Scena

Ansamblul folcloric „Mugurelul”
Ansamblul artistic „Audeo”
Soliștii de muzica populara si muzica ușoara: Angela Mogâla, Maria Zamfir, Axel-MC, Florea Florentin, Alina Șerban, Delia Marinciu, Balanică Manuel, Grimișteanu Cătălin, Munteanu Ionuț (Dodo), Andrei Miruna, formatia Quatro Music; Mihai Oprea.Prezentator: Sorina Popa
 

Joi 14.08.2014

10:00-14:00 Festivalul de Muzică Usoară”Axiopolis” Cernavoda 2014, editia a VI-aPrezentator: Adriana-Adelaida Hoidrag

 

Casa de Cultura „I.D. Chirescu”

17:00-19:00 Turneul local de bowling

MGM CLUB

19:30-21:30 „Gala Laureaților” , Festivalului de muzică ușoară „Axiopolis”, editia a VI-a   

 

Scena

Moment coregrafic – dans modern, dans contemporan, dans sportiv, vals vienez;
ANDREEA ANTONESCU
ROXANA NEMES
21:30-23:00 Galele „Muzicii Folk”, Cernavoda 2014,ediția a II-a:
• Trupa „Arhaic”- Teleorman;
•  Trupa „Poze cu sunet”- Constanta;
• „Grup folk antic” – Braila.Prezentator: Sorina Popa
  

 

Scena

 

Vineri 15.08.2014

10:00-13:00 Cenaclul literar „ Mircea Eliade” aniversează 10 ani de la inființare.
Cu acest prilej, in holul primariei va avea loc recenzia, prezentarea cărții „La aniversare”, ce cuprinde toate lucrările membrilor cenaclului, ce au obținut rezultate bune și foarte bune la diverse concursuri de literatura in țara.
Vor fi prezentate cele mai noi creații ale membrilor. Se vor acorda premii câștigătorilor concursului „Porni Luceafarul”, ediția a IX-a.
Conduce și prezintă : prof. Neculai Laza- Bogdanovici;
  

Casa de Cultura „I.D. Chirescu”

Expoziție personală de pictură a elevei Nițulescu Anamaria Cristina (creion, cărbune, acrilic, tempera);
17:00-19:00 Turneul local de bowling

MGM CLUB

20:00-23:00 KEO & SKIZZO SKILLZ   

 

Scena

LIKE CHOCOLATE
ALEXANDRA UNGUREANU & CRUSH
STEFANIA RARES
HANGITELE
Prezentatori Mihai Morar & Daniel Buzdugan (Radio Zu) si Emilia Tudor (Mix Music)
 

Sâmbătă 16.08.2014

09:00-11:00 „Nunta de aur”- aniversarea familiilor ce au implinit 50 de ani de la casatorie
Prezentator : Grăjdeanu Constantin.

Casa de Cultura „I.D. Chirescu”

16:00-17:00 Premierea caștigatorilor turneului local de bowling;

Scena

20:00-23:00 WHAT’S UP   

 

Scena

MATTEO
ANDREEA BALAN
IONUT DOLANESCU
DOINITA DOLANESCU
Prezentatori Mihai Morar & Daniel Buzdugan (Radio Zu) si Emilia Tudor (Mix Music)
 

Duminică 17.08.2014

20:00-23:00 ALEX VELEA   

 

Scena

DEEP CENTRAL
NICOLE CHERRY
ELENA MERISOREANU
SANZIENELE
Prezentatori Mihai Morar & Daniel Buzdugan (Radio Zu) si Emilia Tudor (Mix Music)

Spectacol de Artificii

 

Muncitorii de pe şantierul Cernavodă al Canalului Dunăre-Marea Neagră au salvat importante cantități de materiale amenințate de apele Dunării

Dat fiind că ieri s-au împlinit 30 de ani de la inaugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, şi în aceste zile subiectul „inundațiilor” este de actualitate, Cernavoda Blog vă oferă o poveste de la începutul anului 1950, când primul şantier de construcție a „Magistralei Albastre” era în plină desfăşurare.

Povestea este relatată din două surse. Prima este celebrul ziar de propagandă al Partidului Comunist, iar cea de-a doua este relatarea unuia dintre deținuții din Unitatea de Muncă 2 Colombia de la Cernavodă.

”Muncitorii de pe şantierul Cernavodă al Canalului Dunăre-Marea Neagră au salvat importante cantități de materiale amenințate de apele Dunării

Prin topirea zăpezilor, apele Dunării s-au umflat, spărgând stratul de gheață. Sloiurile purtate cu repeziciune la vale au format pe alocuri zăpoare, adevărate ziduri de ghiață care puneau stavilă apei, de la un mal la celălalt. Asemenea zăpoare s-au format la Oltenița şi la Ghindăreşti, între Cernavodă şi Hârşova.

După ce a fost spart zăporul de la Oltenița, apele au pornit năvalnic înspre Cernavodă. Din cauza zăporului de la Ghindăreşti însă, ele nu puteau curge normal şi se unflau mereu, până la 10-15 cm pe oră.

În portul Cernavodă se aflau depozitate însemnate cantități de scânduri, ciment, carton asfaltat, tablă, smoală şi alte materiale în valoare de milioane de lei, destinate construcției Canalului Dunăre-Marea Neagră. Trebuiau luate măsuri urgente de evacuare a materialelor.

Sectorul de partid din Cernavodă a mobilizat pe muncitorii de pe şantiere, începându-se de îndată operațiunile de evacuare a materialelor. Comitetul Provizoriu al oraşului a dat un important ajutor în această evacuare.

S-a muncit cu greu ziua şi noaptea. Comuniştii erau în frunte. S-au distins în mod deosebit tov.: Dima Valeriu, Carpov Ion, Simionova Maria, Mereuță Ion, Galehin Andrei şi alții.

De neprețuit a fost ajutorul specialiştilor sovietici care, folosind uneltele şi materialele speciale, au reuşit să spargă zăporul. Apele, scăpate din strânsoare, s-au retras de pe țărm, pornind-o la vale.

Muncitorii constructori ai Canalului au dat dovadă şi în această împrejurare de înalt patriotism, de dragoste față de avutul obştesc.”

Ziarul Scânteia, seria III, anul XIX, nr. 1672, Miercuri 1 Martie 1950

„[...] Noaptea următoare frigul avea sa se răzbune pe aceste zile însorite de iarnă. Plutonierul Radu avea sa ne trezească la ora 2 pentru ca se primise telefon că apele o sa crească iar portul o sa fie inundat. Echipa mea a fost dusă de urgență pentru a muta materialele în oraş. Am lucrat până la ora prânzului la încarcarea căruțelor iar următoarele trei zile am fost duşi ca hamali în port pentru a descărca barjele.

[... ] au avut însă ghinionul să trebuiască a scoate grinzile ude ce fuseseră deja inundate. Au primit cizme, dar erau prea scurte pentru înălțimea apei reci. Au stat trei zile scufundați în mâlul rece al Dunării iar sobele din barăci cu greu au putut încălzi deopotrivă oameni şi haine. [...]

În jurul prânzului a ajuns trenul cu noi deținuți iar după ce şi-au luat în primire barăcile au fost aduşi şi ei direct în port. Pentru acomodare a fost alocați la vagonetele încărcate cu saci. [...]

[...] Am trecut apoi la ridicarea unui dig de pamânt pentru că acum apele Dunării amenințau chiar barăcile coloniei. Ivănescu chiar spune ca este posibil să ne trezim cu apa chiar la baza primelor barăci.”

Ioan Paul – Pe aici nu se trece. Şi nu se pleacă , Editura Cosmolis, Timişoara, 2004 

Cum este căsnicia fericită?

 În anul 1910, la Bucureşti apărea una dintre primele reviste pentru femei din ţara noastra. Revista avea abonate în întreaga ţară, chiar şi la Cernavodă.

Pentru că astăzi este 8 Martie, reproducem părerea unei cernavodence cu privire la una dintre temele lansate în paginile revistei.

Articolul “Tribuna Colaboratorilor” din Revista Moda Nouă Ilustrată, An 4, Nr. 8, 25 Aprilie 1910

Ce credeţi, e mai fericită căsnicia între o fată săracă şi un bărbat bogat, ori între un bărbat sărac şi o fată bogată sau când ambi soţi sunt egali – săraci ori bogaţi?

 

Minodora Caşolţeanu – Cernavodă

Întrebarea d-lui R. Hemischi e foarte vicleană, căci atinge în mod esenţial ce preocupă azi pe ambele părţi bazate pe căsătoriile motivate pe avere. Deci: o femeie ori un bărbat bine educat şi instruit îşi va da seama întotdeauna de drepturile sale şi nu va constitui un nemerit lipsa materială a tovarăşei sale (sau vice-versa). Pe câtă vreme o femeie bogată şi lipsită de educaţie şi instrucţie îl va judeca pe bărbatul ei sărac întotdeauna inferior, va fi lipsită de tactica analizei sufleteşti şi întotdeauna nu vor înceta certurile. Acelaşi lucru se va întâmpla se va întâmpla când bărbatul va fi bogat şi needucat, ne instruit. El va căuta cu cel mai mic prilej a-i asvârli în faţă că “ce ai fost tu faţă de mine”. Puteam să iau fată bogată, nu una ca tine! De aci resultă că nici averea, nici sărăcia nu formează casă ci baza adevărată a fericirei casnice se formează numai din buna înţelegere a caracterelor lor.

 

G.H.

 

Categories: Fără categorie

La moş Gheorghe Spânu din Seimenii Mari

21 februarie 2014 2 comentarii

Tipuri dobrogene:

La moş Gheorghe Spânu

din Seimenii Mari, plasa Cernavodă, judeţul Constanţa;

I.G. Mocanu – Analele Dobrogei, 1927

În Seimenii Mari, comună românească, situată pe malul drept al Dunării, cam la 12 Km depărtare spre nord de la Cernavodă, trăieşte încă moş Gheorghe Spânu.

Dacă l-ai privi mai de departe şi ai observa numai privirea lui focoasă, faţă şi fruntea prea puţin brăzdate de cute sau părul lui cea mai mare parte negru, n-ai bănui că ai în faţă un nonagenar.

Abia când stai de vorbă cu el şi începe să-ţi desgroape trecutul, îţi dai seama ce bătrân venerabil ai în faţă şi câte lucruri minunate ştie din vremurile de alta dată.

Dornici de a afla cât mai multe ştiri din cele trecute vremii, ne ducem la dânsul acasă mai mulţi cărturari, cari toţi îl asaltăm cu diferite întrebări.

Fiind vară şi căldură mare, omul nu stă în casă, ci ese afară la umbra dudului, unde mai adie câte o suflare de vânt răcoritor.

-          Care sate sunt mai vechi în această parte de loc?

Ascultând cu luare aminte, moşul Gheorghe răspunde cu bunătate:

-          Sate mai vechi ca Seimenii Mari ai noştri nu sunt decât Dăeni, Mârleanul, Oltina, şi Cernavoda, fireşte, fiindcă Medgidia şi toate satele, câte sunt astăzi înşirate dealungul liniei ferate Cernavoda-Constanţa, înainte cu 90-100 de ani nu se pomeniau.

Nici Seimenii Mici nu erau.

În Seimenii Mici, înainte de bozgunul (războiul) de la 1877 locuiau Cazaci Zaporojani, cari au fost isgoniţi de aici, în acest an, de vechii lor vrajmaşi: Ruşii.

Sate vechi mai sunt Boascicul şi Chiorcişmeaua cu locuitori tătari şi români, iar Băltăgeşti cu români şi turci.

Curat româneşti erau însă Seimenii Mari şi Topalu.

-          Dar de clădirea căii ferate Cernavoda-Constanţa îţi aduci aminte? Întreabă altul.

-          Cum să nu! Intervine moş Gheorghe. Am şi lucrat la ea.

În buzgunul de la 1853, fiind băeţandru de 15 ani, mă temeam să nu mă ducă turcii de corvoadă; de aceea am fugit la Borduşani, unde am stat mai bine de un an la gospodarul Marin Baba.

Între timp, am fi dorit să ne întoarcem la vatra părăsită, dar grăniţerii, aşezaţi de strajă de-alungul Dunării, nu ne-au mai lăsat, până când s-a pus pace.

La început era vorba să facă franţujii linia ferată, fiindcă ei se aşezaseră mai cu nădejde în această parte, cosind toate fâneţele de la Tulcea şi până la Carasuia (Valea Carasu).

Când fânul era uscat şi gata să fie strâns la Taşpunar, nu ştiu cum s-a făcut că s-a aprins şi focul s-a întins, ca potopul, mistuind tot ce a găsit în cale până la Carasuia, unde s-a oprit.

Franţujii n-au avut noroc în ţara noastră. Fânul, uscat gata, li l-a ars focul; iar armata, gata de luptă, a fost secerată de holeră la Constanţa.

După ce au plecat ei au venit englezii, cari au început să clădească linia ferată amintită.

Plătiau bine: 2 franci, adică 10 lei turceşti pe zi, dar erau aspri, necruţători.

Ca să nu aducă poatra trebuinciaosă pentru terasament din depărtare, ei au dărâmat partea cea mai mare din Valul lui Traian, de care până atunci nimeni nu se atinsese; luau chiar pietrele din cimitir şi tăiau orice lemn bun de traverse.

Vedeai cât de colo că nu li-e gândul decât la câştig, la îmbogăţire.

Şi fiindcă aici transportul de cereale era cel mai căutat, e de înţeles că aproape toate vagoanele nouei căi ferate engleze erau vagoane de marfă.

De persoane abia dacă aveau unul sau două.

Şi nici acelea nu erau acătărea.

Înainte vreme, se umbla pe aici numai cu luntrile pe prival, care lega lacul de la Megidia cu Dunărea. Când veniau apele mari, intrau chiar corăbii, care se încărcau cu bucate: grâu, prz sau ovăs, adus acolo din toate părţile Dobrogei.

In 1861, mi se pare, când a venit Domnul Cuza şi a trecut Dunărea cu o corabie românească să se ducä pe aici la Ţarigrad

(Constantinopol), abia s-a găsit un vagon de persoane pentru domn şi suita lui.

Parcă acum îl văd pe Cuza : Malt, voinic, spătos, cu barbison, ca pe vremea aceea, şi cu chipiu de ofiţer în cap.

Când a plecat corabia de la malul românesc, grăniţerii români strigau toţi într-un glas : Ura ! trăiasă Domnul Cuza!”

Când a sosit pe malul drept la Cernavoda, grăniţerii turci l-au întâmpinat cu aceleaşi urale în turceşte.

-          Dar de “bozgunul” de la 1877 ce stii, moşule? Îl întreabă altul.

-          Ştiu şi de acesta, fiindcă e mai apropiat de noi. Atunci am fugit la Hârşova de groaza cerchejilor şi m-am întors acasă odată cu ruşii.

Acştia erau oameni buni şi omenoşi, nu supărau pe creştini.

Au stat la noi, în Seimenii Mari, toată toamna şi iarna anului 1877, până după căderea Plevnei.

Şi astăzi se văd urmele săpăturilor ruseşti pe hotarul comunei noastre în locul numit “bordee”.

În toamna următoare (1878) apoi a dat Dumnezeu şi a venit stăpânirea românească.

Când era mai bine – îi taie vorba nerăbdător unul dintre noi – sub turci sau sub români?

Sub turci era bine că, afară de dijmă, nu te întreba nimeni nimic.

Stuful era fără bani, păşunea fără bani, lemnul fără bani, iar pământ puteai lucra cât aveai nevoie, că nu te opria nimeni.

Numai siguranţă lipsia. Nu ştiai în care zi trebue să iei lumea în cap şi să-ţi laşi tot ce ai.

Dacă ar fi fost şi siguranţă, am fi trăit sub turci ca în raiul lui Dumnezeu.

Dar cum să fie siguranţă câtă vreme armată nu făcea numeni, ci plătiai numai 2 lei pe an pe timpul cât trebuia să serveşti şi nu te mai întreba nimeni de nimic.

Dacă a venit stăpânirea noastră, s-au schimbat socotelile.

În cei dintâi ani n-am plătit dări nici stăpânirei româneşti, dar pe urmă au început să le strângă, tot mai multe şi tot mai grele.

Nu-I vorbă, se şi văd înbunătăţirile nu numai la Cernavodă, unde s-a durat un pod, cum nu cred să mai fie altul în lume, dar chiar şi aici la noi.

Pe când înainte vreme nu era nici şcoală nici biserică, şi noi, cu toată îndestularea în care ne aflam, trăiam ca nişte păgâni şi nu aveam luminarea sufletului decât un bordeiu, la care se pripăşia din vreme în vreme câte un călugăr şi ne învăţa slova cea veche bisericească, la patru ani după stăpânirea românească s-a şi ridicat şcoala românească de acum, in care de la 1883 şi până astăzi au învăţat carte bună atâţia dintre copiii noştri, de la dascăli ca Rozoleanu Dumitru, care a fost cel dintâiu şi sfârşind cu Solomon, care a fost cel din urmă, morc ca erou în războiul pentru întregirea neamului.

Deşi eram bătrân acum, îmi saltă inima de bucurie când vedem ce însufleţire românească frumoasă ştie să trezească un dascăl vrednic, ca cel din urmă, cu cântări, poezii, jocuri şi petreceri frumoase, la serbări naţionale şi cu alte ocazii.

Când începea el să ne arate ce poate face cu copilaşii noştri, tot satul se strângea cu uimire în jurul lui şi într-un gând şi cu o inimă, parcă zicea: “Doamne, ţine-l pentru luminarea şi îndreptarea copiilor noştri întru lungimi de zile, că bun suflet de om mai este!”

Dacă ar înţelege stăpânitorii noştri de astăzi să ne ajute să zidim o altă şcoală, mai mare, mai potrivită nevoilor de astăzi, am răsufla mai uşuraţi.

Prin şcoală, suntem încredinţaţi că se deschid izvoare nouă de câştig şi de viaţă.

Nu în zadar se spune la carte că omul învaţat va stăpâni, iar cel neînvăţat rob va fi.

După ce-l liniştirăm pe moş Gheorghe că aceea ce doreşte atât de mult poate să vadă în curând înfăptuit, îl mai întrebăm:

-          Dar care sunt casele şi familiile cele mai vechi de aici din Seimenii Mari şi de unde au venit?

Bun şi îndatoritor, ca întotdeauna, moşul ne răspunde:

-          Casele cele mai vechi din sat au fost ale Ciorbăreştilor şi a lui Moş Stan Grecu, case vechi din nuiele izbite cu lut, astăzi dărâmate cu totul; abia le-a mai rămas urma.

Când eram copil, nu erau mai mult de 15 familii.

Ciorbăreştii veniseră din Feteşti; moş Zistache şi Vâja din Borduşani; Spâneştii noştri din Stelnica; Şerbăneştii de la Voila din ţara Făgăraşului.

Aceştia din urmă au fost întâiu trei fraţi: Vasile, Ilie şi Gheorghe Şerban, mai apoi au venit fraţii David şi Gheorghe, în sfâşit alt Vasile, Toma şi Nicolae Şerban, toţi ciobani pe la al de Luca Oancea şi alţi proprietari mari.

Tot de la Voila sunt şi Foarcăş Ion şi Ilie.

Venind pe aici, ca băeţi tineri, au îndrăit locurile şi oamenii de la noi şi s-au aşezat aici, uitând aproape cu totul locul lor de obârşie.

Cei dintâi Şerbăneşti au venit aici în timpul răsmiriţii de la 1848, când bântuia ciuma.

Atunci se înbolnăviră şi muriră mulţi.

De spaimă s-au mai dumnezeit oamenii. Puteai să laşi punga cu bani în mijlocul drumului, căci nu se atingea nimeni de ea, de teamă să nu fie ciumaţi.

Dar astăzi, când oamenii sunt aşa de lacomo, s-ar mai întâmpla aşa ceva?

Atunci a izbutit să se tămăduiască din boala cea grea unul Vasile căruia, fiindcă înmormânta pe toţi ciumaţii, oamenii i-au zis Cioclu.

Fiul lui a trăit până bine de curând şi se lăuda la chefuri sau alte prilejuri când se îmbăta:

-          Tăceţi măi, că eu vă îngrop pe toţi; tatăl meu a fost cioclul satului.

Şi iată că el a murit înaintea tâtora de seama lui, necum să îngroape şi pe cei mai tineri decât el.

Să nu ispitim pe Dumnezeu – încheie cu tâlc istorisireasa moş Gheorghe – căci nu ştim ziua şi ceasul când suntem chemaţi la judecată şi atunci nu e bine să ne înfăţişăm ca nebunul din evanghelie, care zicea: Suflete al meu, bea, manâncă şi te înveseleşte, căci acuma ai de toate!

Cucernici, pătrunşi adânc în suflete de adevărul acestor cuvinte ale Scripturii, pe care moş Gheorghe le tălmăceşte aşa de minunat şi cu atâta autoritate de om încercat şi priceput în toate, ne luăm rămas bun deocamdată de la d-sa, cu gândul de a reveni, eventual, şi a mai afla şi alte ştiri interesante din trecutul nostru aşa de nedrept uitat.

Casa de Vanzare Cernavoda

17 februarie 2014 Scrie un comentariu

- Casă de vânzare în Cernavodă – cu suprafaţă totală teren de 550mp, cu două case pe el (200mp construiţi).

Casa 1: BCA, cărămidă şi structură de beton. Construită în anul 1995 şi fiind formată din două camere, bucătărie cu living şi baie. Totul decomandat. Înbunătăţiri: parchet, gresie şi faianţă, baie cu cadă şi toate utilităţile. Casa este conectată la canalizare dar dispune si de fosă septică, beci din beton de 15mp, conectată la energie electrică şi cablu TV. Podul este înalt, oferind posibilitatea de mansardare.

Casa 2: Construcţie din chirpici, acoperită cu ţiglă. Anul construcţiei 1970, 4 camere.

Boltă de viţă de vie, magazie, acareturi găini, 10 pomi fructiferi, 100mp pentru grădină.

 Preţul este negociabil. Casa se încadrează pentru programul Prima Casă 2014. Posibilitate de negocieri şi pentru schimburi.

Telefon: 0751201662



Pictorul Ademian – schiţă de Pia Alimănişteanu

5 februarie 2014 Scrie un comentariu

Pictorul Ademian

Se deschise la Dalles, în sala cea mică din fund, expoziţia Pictorului Ademian, supranumit “tătarul”. I se dăduse porecla de “tătarul”, fiindcă se trăgea din Dobrogea, fiu de mocan şi la obraz era spân, cu umerii c-am ieşiţi. De când o deschisese, de zece zile, îşi petrecea dimineaţa şi după prânz, pironit pe scaun, în faţa unei mese, pe care-şi ţinea catalogul. Aştepta zadarnic muşterii. Nu vânduse o singură pânză, deşi lume venise îndeajuns. Avea şi nenorocul să nu cunoască în Bucureşti decât pe stăpâna odăii ce locuia şi câţiva foşti colegi din şcoala de Bele-Arte. Nu-i luase nimeni în seamă expoziţia. Mai avea nenorocul să aibă alături un pictor la modă, cubist. Acolo, în opt zile fuseseră puse bilete mai la toate cadrele “vândut”. După socoteala lui Ademian i se cumpărase de sute de mii de lei, iar la dânsul de nici un ban. Şi pictorul se frământa în tăcere, pe scaun, adăstând cu nerăbdare să treacă cele două săptămâni, cât luase sala cu chirie.

Trei zile înainte se întreba îngrijorat:

-Când oiu închide, ce mă fac? Cum să viu în faţă stăpânii casei mele, cate m-a păsuit atât, fără să-i plătesc din datorie, căci trebuie să mă întorc la Cernavoda? Aici sunt chinuit, sunt prea multe ispite în jurul meu. N-am lucrat nimic într-un an. Pentru ca să lucrezi, ai nevoie de linişte.

Se apucă să ia la rând, ca să-i treacă neastâmpărul, una câte una, cadrele, vederi din copilărie bine cunoscute. Era Dobrogea sub toate luminile, sub toate anotimpurile. Era Dunărea, când lină şi când revărsată, zăvoaele cu frunzişul când verde crud, şi când de şafran, erau casele acoperite cu olane şi zidurile de piatră, colţuri din străzile piezişe ale Cernavodei, erau turcii, bragagii şi bostangii, erau fântânile cu măgarii, purtători de butoaie şi mânaţi de femei în şalvari şi şarşaf. În fiecare din ele îşi pusese o părticică din dragostea ce purta Dobrogei şi totuşi în ziua aceia îi venea să le dea foc. La ce bun le zugrăvise, dacă nu vindea nimic?

Şi se întrebă iar:

-Cum să plec? Să fug noaptea ca un mişel? Trebuie să dau de doamna Florian, să-i făgăduiesc că-i voi trimite chiria din Cernavoda.

Pe când îşi făcea ocolul sălii, intrase un bărbat înalt, slab, cu păr vâlvoi şi mustaţă încărunţită. Începu ca şi dânsul, să ia pe rând, pânză cu pânză. Uneori se depărta, alte ori se apropia cu câţiva paşi de ele.

Ademian când îl zări, se duse repede să se aşeze la locul obişnuit şi-l urmări.

-Trebuie să fi un bun cunoscător al picturii, se gândi după câteva clipe. Se opreşte tocmai unde ştiu eu că mi-a ieşit mai bine priveliştea din faţă.

Necunoscutul îşi sfârşi cercetarea şi se apropie de pictor. Ceru catalogul. Pe când îl citea, Ademian abia putea sta pe scaun.

- Te pomeneşti că-mi cumpără ceva.

Întradevăr, după ce lăsă hârtia din mână, scoase din portofelul haine trei cărţi de vizită. Le înfipse pe fiecare în trei cadre, două vederi de deltă, una din oraş. Mai scoase nouă mii de lei şi-i puse pe masă, spunând:

- Unde ai învăţat pictura, domnule Ademian?

- La Cernavoda cu profesorul meu de desen, la liceu mai întâiu. Era şi dânsul artist, apoi la Şcoala de Bele-Arte ca bursier al oraşului Constanţa.

- Ai mai expus vreodată la Bucureşti?

- O singură dată am izbutit să pătrund la Tinerimea Artistică.

- Aşa e întotdeauna cu juriul nostru. Pictorii necunoscuţi, cu talent, nu pot pătrunde.

Şi ce te-a hotărât să deschizi expoziţia singur?

- Tot profesorul meu. Îmi spunea neîncetat că numai aci, la Dalles îţi poţi face numele cunoscut, că trebuie odată să sparg ghiaţa.

- Bine te-a sfătuit.

- Nu m-a sfătuit bine, deoarece afară de ce-aţi cumpărat azi, nimeni nu a găsit cu cale să-mi ia altceva. Nu am scos niciun ban, din cei ce mi-au înaintat prietenii din Cernavoda ca să închiriez sala. Plec cu datorii şi din Bucureşti.

-Nu-ţi face sânge rău. Toţi începătorii trec pe unde treci D-ta, până-şi croesc un drum. Şi D-ta ţi-l vei croi. Ai în penel mult din poezia lui Grigorescu şi ai şi simţul valorilor. Lucrează înainte. Nu te lăsa.

Plecase fără să fi îndrăznit Ademian să-l întrebe cine era. Cât pieri pe uşe, se repezi la cartea de vizită cea mai apropiată şi văzut numele unuia din maeştrii bucureşteni ai picturii.

Tocmai atunci venea către el păzitorul sălii şi îi arătă ceasul. Trecuse de opt. Ademian îşi strânse hârtiile şi ieşi pe stradă, zăpăcit el însuşi de norocul ce I se ivise.

Când tăie Cişmegiul în drumul său spre casă, era altul ca în ajun. Avea inima plină de nădejde şi buzunarul plin de bani.

Cişmegiul i se păru şi el altul. Nu-l mai găsea prea îmbâcsit de flori, prea umblat de oameni de rând.

Era târziu şi peste tot pustiu. Prin grădină bujorii şi trandafirii se topiseră unii într-alţii în amurg, iar pe poeni sub văpaia lunei abia răsărită, începeau copacii să întindă umbre lungi.

Intrând în gangul din strada Izvorului, în loc să se îndrumeze ca de obiceiu pe furiş, spre odaia din fundul curţei, ca să nu fi zărit de proprietăreasă, se opri şi sună la uşa din stânga.

Îi deschise o bătrână de statură mijlocie, îmbrăcată în capot negru. Capu-I era înfăşurat într-o basma tot neagră de mătase. Era chiar Doamna Florian. Îl întrebă râzând:

- Nu mi-oi fi aducând chiria?

- Tocmai d’aia am venit.

Îi numără şase mii de lei, datoria pe un an.

- Spuneam eu fetelor mele că eşti om de cuvânt, rosti dânsa.

Se gândi puţin, despărţi o hârtie şi dând-o pictorului, adăogă:

- Uite, domnule Ademian, primeşte din partea mea o mică amintire, ca de la o colegă. Şi eu am zugrăvit în tinereţe. Pre te-am chinuit mult cu chiria, dar ce eram să fac? Din asta trăiesc.

Dânsul îi puse însă biletul înapoi în mână.

- Vă mulţumesc, doamnă. Sunteţi prea bună. Nu pot primi aceşti bani. N-ar fi cinstit câştigaţi. Şi noi dobrogenii am învăţat ceva de la turci. Omului, cea dintâiu grije în viaţă trebuie să-I fie cinstea obrazului.

Pia Alimănişteanu – Prin cetatea lui Bucur – Schiţe, Editura “Cartea Românească”, Bucureşti, 1940

Caliopia Brătianu Alimănişteanu (1872- 1962) este cel mai mic copil al soţilor Ion şi Pia Brătianu, i se spunea şi Pia mică. Nepoţii însă îi spuneau Leliţa, adică matuşă tânără. În fiecare zi, la Bucureşti, la Pia Brătianu, pe care nu o părăsea niciodată, nepoţii luau lecţii de la ea şi îşi făceau temele. La fel şi la Florica.

În timpul primului război mondial Pia a rămas la Bucureşti alături de mama sa şi de sora, Sabina, cumnata Lia, soţia lui Vintilă cu băieţelul de trei ani. Pia era cu gândul la cei plecaţi pe front, la Niculae şi mai ales la Ion Pillat, copilul ei de suflet; nu dormea, nu mânca şi toată firea ei se resimţea. După moartea Piei Bratianu (1919) s-a căsătorit cu Alexandru Alimănişteanu, om cu inimă mare, care şi-a înconjurat soţia cu dragoste şi delicateţe. Neavând nicio ocupaţie în afară de grija pentru soţ şi fiind o fire activă, şi-a petrecut timpul consacrându-se operelor de caritate pe care le-a condus, ajutându-şi soţul cu munca lui şi scriindu-şi amintirile.

În 1925 ajunge în Dobrogea şi locuieşte două săptămâni la Cernavodă, oraş de care rămâne profund impresionată. Rememorează probabil în această schiţă o poveste auzită în oraş.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 3,867 other followers